Astronomia este,
în opinia generală, cea mai veche dintr ştiinţele naturii, originile acesteia
întrezărindu-se în paleolitic (epoca veche a pietrei), cea dintâi etapă a
istoriei omului. Etimologia denumirii atribuite acestei ştiinţe este de origine
greacă, fiind compusă din substantivele „astron” (astru) şi „nomos” (ştiinţă).
Obiectul de studiu al astronomiei este, în consecinţă, materia (în toate
formele sale de organizare) din univers: galaxii, stele, materie interstelară,
planete, sateliţi naturali şi artificiali ai planetelor, etc.
Este bine-cunoscut
faptul că „motorul” dezvoltări astronomiei ca ştiinţă in-dependentă l-a
constituit, încă de la origini, necesitatea orientării spaţio-temporale, a
marcării precise a unor evenimente cu importanţă practică.
Fără îndoială,
progresul hotărâtoraş astronomiei antice a fost determinat de civilizaţia
greacă. Din păcate, textele învăţaţilor greci antici nu ne-au parvenit, însă
informaţii relevante privind contribuţia decisivă a civilizaţiei greceşti, începând
cu secolul al VI – lea î. Ch. în studiul astronomiei sunt consemnate cu
minuţiozitate în texte târzii.
Pentru greci,
toate domeniile cunoaşterii obiective încep de la Homer. Acesta îşi merită pe
deplin atributul de părinte al geografiei, însă tot el ajunge primul la
noţiunile de „orizont” şi „cerc arctic”. Informaţiile scrise privindaceste
contribuţii sunt cuprinse în magistrala „Geografie” a lui Strabon, scrisă de
către acesta în secolul 1 d.Ch. Homer remarcă stelele care nu apun niciodată şi
numeşte cercurile descrise de acestea pe sfera cerească „cercuri arctice”.
Între ele, Homer remarcă Ursa, cea mai strălucitoare constelaţie din cercul de
stele mereu vizibile pe bolta cerească a Greciei.
Thales din Milet,
unul din cei 7 înţelepţi ai Greciei, a cărui viaţă se desfă-şoară cel mai
probabil între anii 624-548 î.Ch. a iniţiat la Greci studiul sistematic al
naturii şi al matematicii. Întemeietor al şcolii Ioniene, Thales consideră apa
ca ele-ment fundamental în Univers. Referitor la structura acestuia, Thales
afirma (în opi-nia lui Strabon) că: „Pământul, centrul Universului, are forma
unei farfurii întinse ce pluteşte pe apă. Deasupra lui se găseşte bolta
cerului, fixă şi solidă, de care sunt prinse stelele. Apa, elementul
primordial, umple la nesfârşit spaţiul de sub Pământ şi de deasupra boltei
cereşti”.
Pythagoras
(581-500 î.Ch.) întemeietorul celei mai importante şcoli filozo-fice a Greciei
antice, s-a născut în Samos. A fost matematician celebru, creator al acusticii,
dar şi autor al unui număr important de descoperiri astronomice. Acesta a
depăşit pe înaintaşii săi considerând, primul, că „Pământul are formă sferică,
ca şi ceilalţi aştri”. De asemenea, Pythagoras contrazice primul, în mod
direct, concepţia geocentrică. Pământul nu mai stă în centrul Universului, ci
îşi ocupă locul său lipsit de privilegii între ceilalţi aştri. Împreună cu
discipolii săi cei mai importanţi (Philolaos, Ecphantos, Heracleides Ponticul
şi Aristarchos). Pythagoras a observat că Soarele parcurge drumul său zilnic de
la est către vest şi simultan se înalţă (înce-pând cu solstiţiul de vară),
relevând două mişcări aparent distincte, diurnă şi anuală. În mod special
trebuie remarcat faptul că Ecphantos, unul dintre cei mai tineri pythagoreici,
a ajuns primul la ideea mişcării Pământului în jurul axei sale. Heracleides
Ponticul a remarcat o anumită dependenţă a planetelor Mercur şi Venus faţă de
Soare, iar mai târziu, în secolul III, Aristarchosdin Samos a arătat primul că
Soarele este incomparabil mai mare decât Pământul. Un alt fapt important
precizat de Strabon este acela că Pytheas Messaliotula fost primulcare a
identificat pe cer locul Polului şi a definit cercul polar.
Un alt mare erudit
al antichităţii, Erathostenes, născut în colonia greacă Cyrene (aflată pe
teritoriul de nord al Libiei) în jurul anului 284 î.Ch. este acela care a
evluat pentru prima dată în mod ştiinţific circumferinţa Pământului. Un alt
mare geometru, Apoloniu din Pergam (250-180 î.Ch.) , introduce pentru prima
dată epiciclurile şi deferenţii pentru a
explica mişcarea anuală aparentă a planetelor, intens folosite în secolele
următoare.
Cel mai mare
astronom al antichităţii, Hipparchos s-a născut în 190 î.Ch. în Niceea
Bythiniei şi a trăit în insula Rodos. Deşi s-a menţinut în cadrul rigid al
sistemului geometric, Hipparchos a
calculat (folosind epiciclurile şi derenţii) table destul de precise ale
mişcării Soarelui şi Lunii, fiind în măsură să ofere predicţii precise ale
eclipselor. El este, conform datelor cunoscute până acum, descoperitorul
fenomenului de precesie şi autorul unui catalog stelar cuprinzând 1080 de
stele. Claudiu Ptolomeu (90-160 d.Ch.) încheie seria marilor astronomi ai
Greciei antice, autor al monumentalei „Megale sintaxis” care preia şi dezvoltă
cele mai importante rezultate ale predecesorilor săi, în special ale lui
Hipparch. Tot acesta, studiază pentru prima dată refracţia astronomică a
luminii provenite de la aştrii.
Cinsprezece secole
mai târziu, Nicolai Copernic (1473-1543) a publicat în anul morţii sale
monumentala: „De revolutionibus orbium coelestium”, precedată de o variantă în
manuscris mult mai restrânsă (intitulată „Comentariolus”) în care a fundamentat
sistemulheliocentric al lumii, chiar dacă unele inexactităţi erau menţinute
(Soarele este centrul Universului, orbitele planetelor sunt circulare iar
vitezele acestora sunt constante). La 7 ianuarie 1610, Galileo Galileidescopera
cei patru sateliţi giganţi ai lui Jupiter (care îi poartă şi numele) şi în
aceaşi perioadă Johannes Kepler descoperă pe baza datelor observaţionale puse
la dispoziţie de Tycho Brahe adevăratele legi de mişcare ale planetelor, pe
baza cărora Isaac Newton descoperă cauza acestor mişcări , formulând Legea
atracţiei universale.
Secolele XVII şi
XVIII sunt marcate de o evoluţie spectaculoasă a instrumentelor astronomice şi
a tehnicilor de observare. Demne de remarcat pentru evoluţia
navigaţieiastronomice sunt construcţia sextantului (1730), al cărui principiu
fusese remarcat încă de Newton şi construcţia primului cronometru în 1761, care
menţinea timpul mijlociu la Greenwich, cu o precizie de 0,1 secunde, permiţând
navigatorilor determinareadeterminarea cu o precizie corelată a longitudinii
geografice (ca diferenţă între timpul locului şi timpul la Greenwich). La
începutul secolului al XIX – lea, Gauss elaborează metoda analitică de
determinare simultană a latitudinii şi longitudinii, pentru ca cu şase decenii
mai târziu Marq de Sant-Hillaire să elaboreze (având ca predecesori străluciţi
pe Summer şi Achimov) teoria dreptei de înălţime baza astronomiei nautice moderne.
Toate aceste geniale desco-periri, şi multe altele care nu au fost amintite,
pun astăzi la dispoziţia navigatorilor instrumente precise de determinare
continuuă şi precisă a poziţiei navei. Dintre aces-tea, sistemul global de
poziţionare prin satelit GPS oferă un
model perfect de aplicare a principiilor clasicee de poziţionare din astronomia
secolului al XVIII – lea la ultra – tehnologia
secolului XXI.
