,,Enigma Otiliei''
In 1932, George Călinescu susţinea ideea apariţiei - în
literatura română - a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria
sincronizării obligatorii a literaturii cu filozofia şi psihologia epocii,
argumentând că l.iteratura trebuie să fie în legătură directă cu "sufletul uman".
Prin romanele lui, Călinescu depăşeşte realismul clasic, creează caractere
dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii (avarul,
arivistul), modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul în descrieri
arhitecturale şi în analiza personajelor, înscriindu-se astfel în realismul
secolului al XlX-lea, cu trimitere certă către creaţia lui Balzac. Elemente
şi tehnici moderne. Influenţe balzaciene.
A) Balzacianismul
este prezent în "Enigma Otiliei" prin tema romanului, care
ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al
XX-lea, societate degradată sub
puterea mistificatoare a banului, întreaga acţiune a romanului construindu-se
în jurul averii lui moş Costachc
Giurgiuveanu, care concentrează
faptele şi reacţiile tuturor celorlalte personaje, interesate mai
mult sau mai puţin de moştenire. De altfel, Balzac a concentrat ideea că
banii, averea au putere distrugătoare asupra eticii unei societăţi, afirmând:
"Zeul la care se închină toţi este banul".
B) Ideea paternităţii este nucleul epic
al romanului, fapt confirmat de Călinescu însuşi, care-şi intitulase iniţial
romanul "Părinţii Otiliei". Ideea paternităţii este, de asemenea, de
influenţă balzaciană, preluată probabil din romanul "Moş Goriot", în
care degradarea relaţiilor din cadrul unei familii duce, fără putinţă de
tăgadă, la degradarea întregii societăţi. Balzac exprimă această idee prin
replica lui Goriot, aflat pe patul de moarte: "Patria o să piară dacă
taţii sunt călcaţi în picioare. Societatea, lumea se bazează pe paternitate,
totul se prăbuşeşte dacă nu-şi mai iubesc copiii părinţii". Relaţiile
interfamiliare sunt degradate şi în romanul lui Călinescu. Sentimentele paterne
ale lui Costache Giurgiuveanu pentru Otilia sunt învinse de avariţia
personajului, el neputând asigura "fe-fe-feliţei" lui traiul în
viitor, aceasta fiind nevoită să se mărite cu Pascalopol. Acesta, la rândul
lui, nu-şi defineşte foarte bine sentimentele faţă de Otilia, nu ştie cât o
iubeşte ca un tată şi cât ţine la ea ca la o iubită, nu poate distinge "ce
e patern şi ce e viril" în relaţia sa cu tânăra Otilia, Relaţia familială
a Aglaei cu fratele ei, Costache, se degradează profund din cauza averii
acestuia, distrugând orice sentimente fraterne între cei doi. Relaţia familiei
Olimpia - Stanică Raţiu se rezumă la discursuri fade despre familie şi
societate, tema dizertaţiilor sale fanfaronade fiind paternitatea, o teorie
demagogică prin care Stanică stoarce bani de la oricine. Aurica şi-ar dori o
familie, dar deoarece concepţia sa este complet falsă, nu reuşeşte să-şi
întemeieze un cămin. De asemenea, relaţiile din cadrul familiei Tulea sunt
total degradate, Aglae stăpâneşte cu autoritate distrugătoare destinele
copiilor ei, iar Simion, ca tată şi ca soţ, este total neavenit, incapabil şi
neputincios de a 11 un "cap de familie".C) Tipologia personajelor
este construită artistic de Călinescu, prin aceea că fiecare erou al romanului
este dominat de o trăsătură de caracter puternică, definindu-1 în esenţa sa
morală. Costache Giurgiuveanu este tipul
avarului, Stanică Raţiu
este tipul arivistului,
al parvenitului descendent al lui
Dinu Păturică, iar demagogia se înscrie în descendenţa lui Nae Caţavencu, Aglae
este "baba absolută", Titi - tipul retardatului, Felix este
definit de autor ca "martor şi actor",
iar Otilia, femeia enigmatică.
D) Tehnica detaliului este o modalitate epică a
romancierului, prin care acesta încadrează cu precizie acţiunea în timp şi
spaţiu ("într-o seară, de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de
orele zece, (...) în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii
Apostoli..."), descrierea casei
lui Costache Giurgiuveanu ("zidăria era crăpată şi scorojită (...) un
grilaj înalt şi greoi ruginit şi căzut puţin pe spate...") creează
atmosfera în care se vor derula destinele, personajelor, dar are şi implicaţii
caracterologice pentru proprietar. Conturarea personajelor se bazează, de
asemenea pe folosirea detaliului atât
pentru descrierea fizionomiei
acestora cât şi
pentru descrierea coafurei, a îmbrăcămintei, a gesturilor,
a timbrului vocii, construind
personajul în totalitate, fizic, moral şi în mişcare: "Era un om cam de
vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces,
cărnos la faţă.şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi
tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar dar bine ales într-o cărare
care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la
vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra
'. şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau
cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei"
(descrierea lui Pascalopol, prin ochii lui Felix).
Elementele romantice se adugă celor balzaciene, prin
câteva trăsături evidente:
^folosirea antitezei în caracterizarea unor personaje,
Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol, se opun prin
trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec,
generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala,
răutatea, invidia, avariţia;
*descrierea naturii Bărăganului într-un registru
fantastic, descrierea casei vechi, paraginile, cu scări care scârţâie, cu
giurgiuvele scorojile amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană;
*molivul "orfanului", evidenţiat în roman prin
Felix şi Otilia, supuşi - din această cauză - răutăţilor înveninate ale
clanului Tulea;
Elementele realiste sunt evidenţiate în roman prin:
*tema care reflectă stadiul societăţii burgheze în plină
degradare morală sub puterea mistificatoare a banului, căruia "i se
închină toţi";
*personajele luate din realitalea acestei societăţi:
avarul, parvenitul, demagogul - tipuri umane specifice (N.Filim:on,
I.L.Caragiale);
. '
Elemente ale clasicismului reies mai ales din:
*simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a
casei iui Costache Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră:
"Aici nu stă nimeni";
*trăsâlura de caracter dominantă la unele personaje:
Costache Giurgiuveanu - avariţia, Leonida Pascalopol - nobleţea sufletească,
Stanică Raţiu - arivismul şi demagogia, Aglae — răutatea şi invidia etc.;
Romanul "Enigma Otiliei" de George Călinescu
întruneşte aşadar spiritul clasic balzacian, cu elemente de factură romantică
şi cu trăsături puternice ale romanului modem, realist şi obiectiv prin
introspecţia şi luciditatea analizei psihologice a personajelor, din care se
desprind psihologii derutante (Otilia), degradări psihice ca alienarea,
senilitatea (Simion), consecinţele eredităţii (Aurică o reeditează pe Aglae,
iar Titi pe Simion), consliluindu-se într-o creaţie fundamentală a literaturii
române.
Semnificaţia titlului. Olilia esle un personaj lipic de
feminitate enigmatică pentru toate personajele romanului. Subiectivismul cu
care esle privită din mai multe unghiuri de vedere foarte diferite, asociază în
mod fericit puritatea cu farmecul natural al vârslei, Olilia fiind de o
tulburătoare seriozitate sau zvăpăiată ca o fetiţă, ceea ce dă o fascinaţie
cuceritoare personajului. Amestecul teribilelor copilării, al plăcerilor de a
alerga desculţă prin iarbă cu seriozitatea şi raţiunea rece cu care judecă şi
explică imposibilitatea mariajului dintre ea şi Felix nedumereşte şi
fascinează, împrăştiată şi dezordonată, acceptă cu luciditate protecţia lui
Pascalopol şi respinge cu rezervă manifestările sentimentale ale lui Felix.
Este înţelegătoare şi plină de Iaci în comportamentul ei faţă de moş Costache,
dar aparent imună la răutăţile celor din clanul Tulea, ea rămâne surprinzătoare
prin amestecul unui farmec juvenil cu o maturitate profundă.
Această "enigma a Otiliei" se naşte mai ales în
mintea Iui Felix, care nu poate da explicaţii plauzibile pentru comportamenlul
fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a
nalurii contradictorii a sunetului feminin.
îndrăgostit total de Otilia, Pascalopol o admiră şi o
înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile
fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului: "A fosl o fală
delicioasă, dar. ciudată. Pentru
mine e o enigmă". Caracterizarea personajelor.
Costache Giurgiuveanu este personajul central al
romanului pentru că, direct sau indirect, el hotărăşte destinele celorlalte
personaje care se concentrează în jurul averii sale, în goana după moştenire.
E tipul avarului , înscriindu-se în descendenţa lui
Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere, dar se distanţează
de acestea prin încercarea de a-şi depăşi condiţia. George Călinescu îşi apără
personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor, aducând ca argument faptul
că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar
dacă nu reuşeşte să şi-o materializeze.
încă de la începutul romanului, apariţia sa este bizară,
deconcertându-1 pe Felix atunci când îi spune: "nu-nu stă nimeni,
aici", răspuns de domeniul absurdului. Felix îşi imaginase că tutorele său
e un om masiv, "de o greutate extraordinară", având în vedere că ştia
despre el că este bogat, deţine mai multe imobile, îi fusese lăsat în grijă,
argumente pentru a-şi închipui că Giurgiuveanu are forţă, însă îi apare în faţă
un om mititel, puţin adus de spate, cu o chelie de porţelan, cu faţa spână,
buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar şi moale.
Aspectul exterior şi interior al casei paraginile, aflate
aproape în ruină, trimite - cu toate detaliile descriptive - către
avaritia personajului, dar şi către un soi de parvenitism, arhitectura casei
sugerând "intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale
nepotrivite". Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou
venit, ca de un intrus nedorit, un potenţial atentator la averea sa.
Caracterizarea personajului se face prin acumularea de fapte,
întâmplări, vorbe, 'gesturi, gânduri şi atitudini. Micile
"ciupeli" faţă de Pascalopol, socotelile încărcate pentru
întreţinerea lui Felix, obţinerea unor câştiguri anuale prin
închirierea unor imobile pentru studenţi, localurile, restaurantele motivează
avaritia personajului, mai ales că el se supune
unor privaţiuni personale de
hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale. De câte ori are prilejul
să mănânce de la alţii, gesturile sale sunt sugestive pentru lăcomia structurală:
"Bătrânul mânca cu lăcomie, vârând capul în farfurie''. Vrea să-i
construiască Otiliei o casă, pentru a-i asigura "fe-fetiţei" lui o
stabilitate în viitor, dar foloseşte materiale foarte ieftine, strânse de la
demolări, iar planul arhitectural îl făcuse singur. Vinde manuale, seringi,
instrumente medicale pe care Ie confiscă sau le ia pur şi simplu de la
studenţii care stăteau la el cu chirie şi care întârziau cu plata acesteia.
Banii îi ţine în casă, ascunşi în locuri ferite, temându-se mereu să nu-1 vadă
cineva atunci când umblă la ei, dar nu îi depune Ia bancă, deoarece avarul
trebuie să pipăie şi să vadă mereu banii, pe care-i iubeşte mai
mult decât orice pe lume.
Ţinuta vestimentară este ridicolă, poartă
ciorapi de lână de o grosime "fabuloasă" şi "plini de
găuri", unghiile netăiate, ghete de gumilastic, nădragii largi de stambă
colorată prinşi cu sfoară.
Gesturile, bâlbâială, răguşeala sunt arme de
apărare, reacţii provocate de teama de a nu fi jefuit, de a nu fi pus în
situaţia de a da vreun ban cuiva care îi cere. Este dominat de o suspiciune
permanentă faţă de oricine, se zbate între obişnuinţă şi dorinţă, aflându-se în
imposibilitatea de a ceda Otiliei banii sau averea care i se cuveneau de drept,
de la mama sa. Sentimentele paterne pe care le are pentru Otilia,
singura faţă de care este generos, atât cât poate el să fie, îl fac să
înţeleagă faptul că adoptarea fetei, testamentul şi depunerea într-un cont pe
numele ei a unei sume de bani constituie o cale dreaptă şi cinstită de a-i
purta de grijă, dar patima pentru bani, avaritia sunt mai puternice şi-1 fac să
ezite, dovedind un caracter slab. Otiiia îl înţelege la rândul ei şi nu poate
fi supărată pe , "papa" care este "un om bun, dar are şi el
ciudăţeniile lui".
Destinul lui Costache este dramatic, moartea sa stând sub
imperiul aceleaşi disperări şi temeri în care trăise, "ba-banii,
pu-pungaşule".
Relaţia cu celelalte personaje este dominată de o
suspiciune permanentă, bănuind mai ales pe Aglae şi pe Stanică Raţiu că îi
pândesc averea, deşi şi celelalte personaje au, într-o măsură mai mare sau mai
mică interese materiale la Giurgiuveanu. Este temător faţă de orice, are o
spaimă faţă de autorităţi, de oficialităţi, cu care nu vrea cu nici un chip să
aibă de-a face, Călinescu descoperind chiar o latură comică a situaţiilor
ivite, ca aceea a atacului clanului Tulea, care seamănă cu un asediu al casei
lui Costache Giurgiuveanu.
Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică"
proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostază feminină".
Este cei mai modern personaj al romanului atât prin tehnicile de realizare, cât
şi prin problematica sa existenţială, reprezentând drama feminităţii.
Fascinantă şi
imprevizibilă, Otilia se diferenţiază de celelalte personaje feminine
din literatura română (Saşa Comăneşteanu din "Viaţa , la ţară" de Duiliu Zamfirescu şi de
Olguţa din "La Medeleni" de Ionel
• Teodoreanu) prin aceea că ea se alia permanent într-un proces dinamic,
în i continuă devenire. Portretul fizic sugerează trăsăturile
sale morale de delicateţe, tinereţe, farmec, cochetărie, distincţie, inocenţă
şi maturitate: "... un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle,
căzând până la umeri. Fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe
poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretâ de dantelă pe umeri, îi
întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat...". Definită prin felul de a
fi, prin fapte, aţiuni, gesturi, vorbe şi gânduri, Otilia este un
personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii
puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăştiată şi visătoare,
deseori dovedind în mod surprinzător luciditate şi tact. Este un amestec
ciudat de atitudine copilăroasă şi matură în acelaşi timp: aleargă desculţă
prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, stă ca un copil
pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucidă şi matură atunci când îi
explică lui Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o
autocunoaştere desăvârşită a propriei firi: "Eu am un temperament
nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată".
Camera Otiliei o defineşte întru totul prin detaliile cu
semnificaţii caracteriale: "o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu
multe sertare, (...) un scaun rotativ pentru pian", ceea ce ar putea fi
interpretat ca sugestie pentru firea ei imprevizibilă (motivul oglinzilor).
Dezordinea tinerească a lucrurilor aruncate amestecat peste tot (rochii, pălării,
pantofi, jurnale de modă franţuzeşti, cărţi, note ^muzicale,, păpuşi) .trimit
către exuberanţa juvenilă, către un univers spiritual al "ascunzişului
feminin", cum spune autorul.
Faţă de Felix are gesturi familiare, tandre, ce
ilustrează deseori o grijă maternă pentru el. Finalul romanului este deschis în
privinţa destinului Otiliei, modernismul personajului constând şi în faptul că
nimeni nu poate dezlega misterul ce se ţesuse în jurul ei, Felix însuşi
conchizând că după atâţia ani, pentru el Otilia rămăsese "o enigmă".
Fotografia pe care o priveşte Felix dezvăluie o "femeie frumoasă, cu linii
fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică", ci avea un aer de
platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din conştiinţa lui.
Este cel măi controversat personaj al romanului, apărând
în opinia personajelor în mod diferit, stârnind contradicţii surprinzătoare.
Moş Costache o iubeşte pe "Otilica", "pe
fe-fetiţa mea", el fiind "papa" care primeşte de la ea un strop
de tinereţe, lumină şi vioiciune. Raţionalul Felix vede în Otilia "o fată
admirabilă, superioară, pe care n-o înţeleg". Pascalopol o priveşte pe
Otilia ca pe femeia în devenire, cu care are răbdare, dar faţă de care nu
distinge însă "ce e patern şi ce e viril" în dragostea lui pentru ea,
o consideră "o artistă", îl încântă şi îl emoţionează, "e ca o
rândunică". Pentru Stanică Raţiu, Otilia este o femeie cu "spirit
practic", care ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţă:
"deşteaptă fată". Aglae o consideră "o zănatică", "o
dezmăţată", "o stricată", care suceşte capul băieţilor de
familie, deoarece chiar şi pe Titi reuşise să-l cucerească, iar Aurica o urăşte
şi o invidiază pentru că are succes k bărbaţi.
Otilia trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei
ambiguu, departe de mult visata fericire, deoarece orice fiinţă umană se bucură
de viaţă adevărată doar câţiva ani: "noi nu trăim decât cinci-şase
ani".
Felix Sima, definit chiar de Câlinescu "martor
şi actor", deschide romanul prin descrierea casei, privită prin ochii
săi şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzută din perspectiva
eroziunii timpului. Romanul pune în centrul narativ al acţiunii formarea
personalităţii lui Felix, de aceea poate fi considerat un bildungsroman. Felix
este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care ia act prin
imaginile refletate în conştiinţa acestui personaj. Felix Sima este fiul
doctorului losif Sima, de la Iaşi, care murise şi-1 lăsase în grija tutorelui
Costache Giurgiuveanu. Tânărul vine la Bucureşti, la unchiul său, ca să urmeze
cursurile facultăţii de medicină.
Portretul fizic ilustrează, prin
detaliile descrierii, portretul moral al personajului: "faţa îi era
juvenilă şi prelungă, aproape feminină", cu "şuviţe mari de păr ce-i
cădeau de sub şapcă", obrazul de "culoare măslinie", iar nasul
"de o tăietură elenică" îi dădea o "notă voluntară".
Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, conturează
încă de Ia început o fire raţională, lucid, cu o mare nevoie de certitdini,
o fire analitică şi un spirit de observaţie foarte dezvoltat. De la
început simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă în iubire,
fiind chinuit de luptă ce se dă în sufletul său între a crede bârfele clanului
Tulea şi a păstra o dragoste pură pentru fată. îl descumpăneşte comportamentul
derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările bruşte de atitudine ale
fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu
Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, bă dimpotrivă,
eşecul în dragoste îl. maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire
romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al muncii sale.
Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei
morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o
afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi "se
căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc
de . persoane influente".
în relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un
intelectual superior, situându-se deasupra superficialităţii şi meschinăriei
lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme etice: "să-mi
fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios."
Ambiţios, aşadar, învaţă şi face eforturi deosebite de
a se remarca pe plan profesional. Ferm şi tenace, munceşte cu
seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu de
specialitate într-o revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru
cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se,
potrivit ambiţiei sale, cu fata unei personalitţăi politice a vremii, care-i
asigură şi un statut social superior.
Stanică Raţiu este tipul arivistului, al
parvenitului, înscris în galeria lui Dinu Păturică, personajul lui Nicolae
Filimon, fiind în acelaşi timp şi tipul demagogului, alături de Nae
Caţavencu al lui l.L.Caragiale. "Avocatul fără procese1', Stanică
provine dintr-o familie numeroasă care-şi împărţise diferitele moşteniri, fiind
produsul societăţii în care trăieşte, o societate în care banii reprezintă
totul, în care căsătoriile se bazează pe interese materiale, ca şi
cariera, succesul în viaţa politică, respectul şi statutul social, adică o lume
unde "Zeul la care se închină toţi este banul" (Balzac).
Portretul lui Stanică Raţiu, avocat de profesie, dar fără
succes în profesie, este construit, asemenea celorlalte personaje, din detalii
fizice cu semnificaţii morale, acesta fiind un bărbat "de o
sănătate agresivă", cu "păru! mare şi negru, foarte creţ şi cu
mustaţă în chip de muscă", îmbrăcat "într-un costum de soie-ecrue
deschis", cu "o lavaliera" înfoiată, semn al dorinţei sale de a
părea un om de lume, în pas cu moda. E! îşi face apariţia în casa lui Costache
Giurgiuveanu, unde se adunaseră toate personajele romanului la o partidă de
cărţi, cu scopul de a-1 convinge pe socrul său, Simion Tulea, să-i dea dota
promisă Olimpiei, pentru ca, la rândul lui, să-şi respecte promisiunea de a se
căsători legal cu dânsa.
. Gesturile, atitudinea, acţiunile şi mai ales
locvacitatea personajului compun parvenitul şi demagogul tipic:
"Stanică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator", care
aşteaptă cu nerăbdare "lovitura cea mare care să-i schimbe cursul
vieţii". De aceea el nu se dă în lături de la nimic pentru a deveni bogat,
colportează ştiri, dă sfaturi pe care nu i le cere nimeni, se amestecă în cele
mai personale acţiuni ale altora, face promisiuni pe care nici nu se gândeşte
să le respecte, fiind mereu în mişcare, prezent oriunde şi peste tot, agasând
pe toată lumea: "informează şi se informează, trage sfori cu indiscreţie
şi cu un tupeu revoltător".
Dotat cu o locvacitate desăvârşită, Stanică ţine
discursuri demagogice despre orice: familie, societate, principii morale,
libertate, religie, cu o uşurinţă ce demonstrează că nici una din ideile
exprimate nu-1 defineşte.
Se iluzionează cu marea iubire pentru Olimpia, cu care
trăieşte în concubinaj, sperând că ea va moşteni o avere importantă,
face"un calcul de maestru care nu se uită la bunurile imediate, ci la cele
ce pot decurge mai târziu", dar iubirea se stinge, ea nu este femeia
potrivita care să-1 ajute în ascensiunea de a deveni un om important în
societate, prin îmbogăţire. De aceea se hotărăşte sa se despartă de ea,
deoarece nici casele promise Olimpici de către familie nu îi sunt date de
Simion şi, din perfidie structurala, nu se lasă descoperit în adevăratele
motive, ci dă vina pe faptul că este lipsii de "fericirea
paternităţii" (după moartea lui Relişor) şi face paradă de sensibilitatea
sa, ducând "o lupta dureroasă între sentimente şi datorie".
Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi
năucitor de locvace, Stanică "are geniu", adoptă maniere distinse cu
Aglae, pe Aurica "o ia în braţe şi o sărută viguros". Bun cunoscător
de oameni, exercită asupra interlocutorului o influenţă puternica, are o
capacitate de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu
fiecare alt rol, în funcţie de interes, în timpul bolii lui Costache
Giurgiuveanu, Stanică îi povesteşte, despre decesele unor persoane, "cu o
viteză satanică", înspâimântându-l pe bătrân.
Hotărât sa pună mâna pe averea lui moş Costacire, se
furişează în casa acestuia, apare din umbră când nu te aştepţi, îl descoase cu
privire la testament, pândeşte mereu o ocazie potrivită şi aceasta se iveşte:
văzând unde ţine bătrânul banii, îi fură şi-i cauzează astfel moartea:
"ba-banii, pu-pungaşule '. Fără nici un pic de remuscare, joacă rolul
îndureratului "cel mai pătruns de evlavie", mai ciupeşte ceva bani
din săculeţul găsit de Aglae, apoi, îmbogăţit, părăseşte cu totul familia
Tulea. Se căsătoreşte cu Georgeta, îşi face firmă de avocatură, patronează
tripouri şi cercuri de morfinomani şi este propulsai de noul său statut social
în viaţa politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei societăţi în
care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogăţia.
Aglae Tulea este "baba absolută, fără cusur în
rău", aşa cum o caracterizează Weissman. este sora lui Costache
Giurgiuveanu, mama a trei copii: Olimpia, Titi si Aurica şi soţia lui Simion
Tulea.
Portretul fizic este detaliat şi are
semnificaţii pentru portretul momi. "cu părul negru pieptănat bine
într-o coafură japoneză", cu faţa "gălbicioasă". cu "buzele
subţiri", cu nasul încovoiat, obrajii brăzdaţi de cute adânci şi ochii
bulbucaţi ca ai lui moş Costache, împroaşcă ură şi venin, fiind mereu
invidioasă şi arţăgoasă.
Lacomă şi obsedată de averea lui Costache, are un singur
scop, pe care nu şi-l împlineşte: realizarea copiilor ei. Mărginită, odioasă,
meschină, înveninată împotriva Oliliei, Aglae se opune cu tărie încercării
fratelui ei de a înfia fala: "Cal trăiesc cu, niciodată. Doar mai sunt
legi în ţara asia, mai sunt tribunale, îl dau pe mâna parchetului pe Costache,
asta-i fac. L-a ameţit stricata asta. Cine ştie ce-o fi între ei".
Desconsideră orice preocupare intelectuală, considerând
că prea multă caile strică minţile oamnenilor, de aceea îl înţelege pe Titi,
căruia-icurge sânge din nas de prea multă învăţătură, deşi acesta împlinise 22
de ani şi rămăsese repetent .mereu, nereuşind să-şi termine şcoala. Greşeşte
profund în metodele de educaţie, pe Titi îl trimite să se legene ca să se
liniştească, amplillcându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă
sâ-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea neintrând în calculele sale.
Pe soţul ei, deşi bolnav, îl dispreţuieşte, îl ignoră şi îl abandonează într-un
ospiciu, fiind total lipsită de sentimente umane.
O urăşte profund pe Olilia, pe care o dispreţuieşte
pentru că e "orfană", o jigneşte fără nici un fel de jenă, spunându-i
"stricată" şi "dezmăţată", dând-o de exemplu negativ
Auricăi. Autoritară, dar plină de răutate faţă de toată lumea, anihilează
personalitatea copiilor ei, pe care nu-i înţelege şi care eşuează lamentabil:
Olimpia e părăsită de Stanică, Titi cade tot mai mult în mania
"legănatului", iar Aurica rămâne fată bătrână. Zgârcită şi rapace,
invidioasă şi plină de ură, ea sfârşeşte prin a moşteni o casă ruinată şi
dărăpănată, fiind înşelată de Stanică, de Costache, deşi instalase în casa
fratelui ei un adevărat cartier general, organizase un asediu militar, astfel
ca nimeni să nu poată scoate nimic din casă, suspectând pe oricine, cade ea
însăşi în ţesătura propriilor intrigi.
Aurica Tulea este fata cea mică a Aglaei, în antiteză cu
feminitatea şi delicateţea Oliliei, supusă de la început şi până la sfârşit
unui automatism psihologic.
La, sosirea sa în casa Giurgiuveanu, Felix vede "o
fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, faţa
prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două
şiruri de cozi împletite", arătând mult mai în vârstă, deoarece era
fardată strident, are trupul slab şi uscat, părul rărit. Avidă după bărbaţi,
este obsedată de măritiş şi vede în oricine un posibil pretendent. Insistenţele
ei insinuoase, comportamentul ei de "fată cuminte" pun pe fugă toţi
bărbaţii. Este "îndrăgostită" din principiu, luând în calcul orice
bărbat aflat în preajmă, pe Felix care "odată fugi pe poartă repede, în
oraş, când simţi că se iveşte Aurica prin fund", pe Pascalopol, pe care
nu-1 înţelege în dragostea lui pentru Otilia ("ce-o (1 văzând Pascaiopol
la Otilia?"). Ura sa se îndreaptă tot asupra Oliliei, despre care crede,
ca şi mama sa, că ştie să se agate de gâtul bărbaţilor. Ura îi întunecă
judecata în asemenea grad, încât se lansează în aprecieri defăimătoare,
debitează invective, devenind nesuferită şi arţăgoasă.
Plimbările ci pe Calea Victoriei devin din ce în ce mai
dese şi mai rapide, adevărate raiduri ce denotă disperarea care este din ce în
ce mai nestăpânită, "îşi despleti pârul (...) se vopsi şi mai violent
şi-şi începu turneele pe Calea Victoriei".
Lipsită de farmec, de generozitate, de .nobleţe, de delicateţe
şi sensibilitate, ea seamănă cu Aglae, devenind acră, rea, arţăgoasă,
nesuferită.
Titi Tulea - tipul retardatului, este mezinul familiei,
un tânăr neputincios, incapabil de a gândi ceva creativ. Este dominat de
automatisme. copiază note muzicale şi cărţi poştale, nu este în stare să înveţe
şi rămâne repetent de mai multe ori, abandonând şcoala. Este încurajat de mama
sa. Aglac, în manifestările psihice, când, aflat în criză, se leagănă ore în
şir. îl moşteneşte ereditar pe tatăl său, Simion Tulea, devenind treptat la fel
de apatic şi dezinteresat de tot ce se petrece în jurul lui. Se tulbură erotic,
devenind irascibil în preajma femeilor şi, lipsit total de personalitate, o
ascultă pe Aglae şi în relaţiile amoroase, aceasta dirijându-i întreaga viaţă,
fiind autoritatea supremă cu care le ameninţă pe cei care-l supără: "Vă
spun Ui mama!"
Simion Tulea, soţul Aglaei, fost mecanic, acum pensionar,
devine senil şi apatic, evoluând treptat spre nebunie. Starea sa se manifestă
prin crize de melancolie sau, dimpotrivă, de agitaţie, devine obsedat de
mâncare, se crede Isus Hristos, lucrează la gherghef, toate acestea lăsând-o
total indiferentă pe soţia lui. Nu are nici un fel de percepţie a statutului
său de tată, nu-şi iubeşte copiii, iar pe Olimpia nu o recunoaşte drept fiica
lui. înnebuneşte, este internat în ospiciu şi este părăsit de întreaga familie.
Leonida Pascalopol, moşier rafinat, este prezentai
cititorilor tot prin ochii lui Felix, care, vede "un om cam de vreo
cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos
la faţă .şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura
englezească a mustăţii cărunte. Pârul rar dar bine ales într-o cărare care
mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breioe la
vestă, hainele de stofă lină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de
tabac, toate acestea reparau eu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei
şi ale corpolenţei".
Pascalopol este un om generos, rafinat, cu gusturi
desăvârşite, elegant, are o casa mobilată cu distincţie, cântă la flaut, este,
cultivat şi plin de nobleţe. Nerealizat pe planul studiilor (fusese student la
litere în Germania şi la drept în Franţa), întrucât le abandonase când îi
murise tatăl şi trebuise să îngrijească de mama.sa şi de moşie şi pe plan
matrimonial, penlru că fusese căsătorit cu "o femeie de care se despărţise
sau rămăsese văduv", Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea
să se facă util celor care au nevoie de el. Trăieşte în prejma Otiliei, pe care
o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi capriciile, fiind
un adevărat tată pentru "orfană". Otilia îl vede ca pe un "om de
lume", un "bărbat şic şi singur, săracul". Cu timpul,
sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire penlru
tânăra fermecătoare, "ca o rândunică",deşi el însuşi recunoaşte că nu
poate distinge "ce e patern şi ce e viril" în relaţia lui cu Otilia.
Fiind singur şi bogat, neavând familie, Pascalopol are "nevoie de
domnişoara Olilia, ea e micul meu viţiu sentimental", acceptând, dacă ar
fi nevoie şi statului de părinte: "Dacă nu pot fi un amant, rămân
întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte". Dornic de a avea o familie,
el vine aproape în flecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde !a
cărţi în favoarea lui moş Coslache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu
distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile groteşti ale Auricăi, îi plăteşte lui
Felix taxele la Universitate, fără ca acesta să ştie.
Discret şi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu
numai un sprijin material, ci şi unul moral, simţind din plin ocrotirea pe care
acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă.
Cu aceeaşi nobleţe sufletească, atunci când îşi dă seama,
după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivit pentru Otilia, îi redă
acesteia libertatea, ca ea să poată deveni "nevasta unui conte, aşa
ceva", dintr-un profund sentiment "de umanitate s-o las să-şi
petreacă liberă anii cei mai frumoşi".
în 1932,vorbind despre direcţia pe
care trebuie să o urmeze romanul românesc, dacă să fie balzacian, stendhalian,
tolstoian sau proustian, George Călinescu argumenta că "trebuie să fim cât
mai originali, şi ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci
realismul fundamental, (...) literatura nu e în legătură cu psihologia, ci cu
sufletul uman"
