Analiza bugetelor (băneşti) ale familiilor a preocupat
intens pe analiştii vieţii economico-sociale încă în secolul al XIX-lea. Sintetizând
asemenea cercetări, statisticianul Ernest Engel a formulat în jurul anului 1835
două importante ipoteze (apud Damian, 1972):
1) dintre toate variabilele care influenţează comportamentul
consumatorilor, venitul este factorul cel mai important;
2) cu cât o familie este mai săracă, cu atât afectează ea o
parte mai mare din buget hranei şi mijloacelor de subzistenţă în general.
Aceste ipoteze au o mare valabilitate şi astăzi, cu atât mai
mult în ţările ce îşi restructurează economia. Corecţia fundamentală ce a fost
adusă, mai ales celei de-a doua ipoteze a lui Engel, este că mijloacele de
subzistenţă (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.) nu sunt ceva fix şi absolut
ci, e adevărat că mai ales în ţările dezvoltate, definite sociocultural. În
marile metropole occidentale, bunăoară, cu deosebire la anumite categorii
socioprofesionale, automobilul apare mai degrabă ca o necesitate decât ca un
lux.
Din unghi de vedere sociologic interesează modurile de
organizare a bugetului de familie. S-au evidenţiat câţiva factori relevanţi de
care depinde cine gestionează bugetul, cum este el alocat pe persoane şi în
timp, raportul dintre cheltuieli zilnice şi cheltuieli mari, politica de
economisire a veniturilor. Ei sunt: statutul socioprofesional al familiilor
(cadre superioare, manageri, funcţionari, muncitori, ţărani); faptul dacă soţia
lucrează sau nu; existenţa copiilor şi numărul lor în familie; tipul de întreprinderi,
firme sau instituţii unde lucrează soţul sau soţia (sigure şi prospere,
salariul se plăteşte săptămânal, lunar sau alte forme, de stat sau private). La
aceştia, unii autori adaugă ca variabile independente atitudinea faţă de
familie, valori tradiţionale sau moderne, factori de specific cultural. Diferenţe
atitudinale interculturale există desigur şi în această privinţă, dar se pare că
ele sunt variabile dependente de factori economici, sociali şi enviromentali.
În cadrul grupului domestic, cel puţin în cultura europeană
bazată pe munca salariată, gestionarea cade în mare parte în sarcina femeii. A.
Michel (1974) constată cum (Tabelul 6) pe lângă diferenţele marcante dintre soţ
şi soţie în organizarea bugetului în funcţie de categorii socioprofesionale
subzistă o tendinţă generală de rol predominant al femeii.
Mai cu seamă la familiile muncitoreşti din Europa
industrializată modelul de organizare a bugetului era următorul: indiferent dacă
soţia lucra sau nu în câmpul muncii, soţul îi dădea salariu din care reţinea
sau primea o mică sumă ca bani de buzunar. Dacă existau în familie copii care
aveau salariu, acelaşi lucru era valabil şi pentru ei. Soţia administrează
bugetul fiindcă ea cunoaşte mai bine necesităţile cotidiene ale grupului
domestic. Cheltuielile mai mari erau hotărâte împreună de cei doi parteneri
conjugali. Într-o cercetare proprie, am găsit pentru familiile urbane din mai
multe oraşe din Transilvania un procent de aproximativ 80% a unor variante
foarte apropiate de modelul mai sus schiţat. În mediul rural, atât pentru
bugetul obişnuit al familiei, cât şi pentru cheltuielile mai mari, predomină soţul
în administrarea lor. Dar în comparaţie cu anii ‟60, deopotrivă în mediul urban
cât şi în cel rural, s-a produs, în ultimii ani, o apropiere a ponderii bărbat-femeie
în organizarea bugetului. Un element în plină ascensiune este şi participarea
copiilor. Spre deosebire de modelul tradiţional, în care atât soţul cât şi
copiii care câştigau şi stăteau cu părinţii, primeau bani din cutia cu banii
casei pe care o păstra mama, în special după 1989, copiii s-au independentizat şi
în societatea românească în administrarea propriilor bani, chiar dacă mai
locuiesc cu părinţii. O turnură radicală a survenit prin aceea că, lucrând în
străinătate, acum mulţi tineri sunt ei principalii deţinători şi organizatori ai
banilor familiei. Abordările cu tentă economică mizează foarte mult pe analiza
relaţiilor dintre diferite tipuri de bugete familiale (monetar, de timp
personal, timp liber, etc.) şi diferite tipuri de capital marital (monetar şi
nonmonetar). Din ce în ce mai mulţi economişti şi sociologi ce se preocupă de
familie iau în considerare şi problema transmiterii patrimoniului familial,
interesându-se de rolul acestuia în crearea şi reproducţia inegalităţilor
sociale, atitudinea membrilor familiei faţă de diverse modalităţi de moştenire,
relaţia dintre legiferările din acest domeniu şi mentalitatea cotidiană.
