In "apus de soare" actiunea surprinde ultimele
momente din viata lui Stefan cel Mare, anii de la inceputul secolului al
XVI-lea. Legendarul personaj, ajuns la capatul puterilor, se pregateste sa
moara, prima grija fiind pregatirea unei succesiuni benefice la tronul
Moldovei. actul I prezinta epoca de la inceputul secolului al XVI-lea, actul al
II-lea boala lui Stefan si desemnarea ca succesor a lui Bogdan, fiul sau, actul
al III-lea infatiseaza pedepsirea boierilor tradatori, fapt ce ii agraveaza
boala, iar actul al IV-lea cuprinde deznodamantul, trecerea in eternitate a
omului-voievod. in piesa exista mai multe conflicte: unul politic, generat de
noile cercuri de putere, care incearca sa se opuna vointei domnitorului, altul
psihologic, intern, declansat de opozitia intre puterile fizice slabe ale
domnului si marea sa tarie sufleteasca. Tranzitia puterii nu este simpla, ci
urmeaza o intriga complicata: la curte apar primii clevetitori, Ulea, Dragan si
Stavar, care planuiesc sa-i lase puterea lui Stefanita. Sunt trei boieri
tradatori, care incercasera si in alte imprejurari sa-1 inlature pe domnitor de
la putere, pretextand ca batalia ultima nu mai trebuie tinuta, pentru ca
voievodul e prea batran. alta grija a lui Stefan este ca Oana, fiica lui, sa
fie impiedicata sa se marite cu Petru Rares, un tainuit frate al ei, fiu
dobandit dintr-o legatura de tinerete a voievodului cu Raresoaia, evitandu-se
astfel o legatura incestuoasa. aceasta opozitie semnificativa, intre statura
spirituala a lui Stefan, permanenta in istorie, si epuizarea fizica a unei
fiinte aflate la capatul puterilor, genereaza intregul conflict. Puterea
spirituala a domnului duce la uciderea lui Ulea, doar prin simpla prezenta
voievodala, la fel cum altadata Cidul, mort, pus pe calul sau, facea posibila
retragerea unei intregi armii straine. Boierii complotisti spala cu sangele
palosul legendar al voievodului. Perenitatea legendei se asigura prin existenta
acestor arme vrajite, pastrate de urmasi cu sfintenie. Din acest punct de
vedere, otelul este un metal de o valoare mult mai insemnata decat a aurului,
fiind innobilat de folosirea in lupta.
Omul Stefan este deosebit de figura legendara a domnitorului
si a conducatorului de osti. Cu un portret impus de Grigore Ureche in
"Letopisetul Tarii Moldovei", el apare si in "Dumbrava
rosie", de Vasile alecsandri, si in "Fratii Jderi", de Mihail
Sadoveanu. in "apus de soare" , el este infatisat in clipe de
supferinta, fiind tratat de " doftori" straini, Smil, Klingensporn,
Cesena. Se ilustreaza acum o diferenta intre omul mitic, reprezentat de Stefan
cel Mare, si omul biologic, care isi da ultima suflare ca oricare altul.
Conflictul psihologic este generat tocmai de trupul slab ce refuza sa-1
asculte: piciorul este bolnav, "incheieturile lui sunt prinse", numai
sufletul a ramas tanar. actiunea de opozitie a boierilor la vointa domnului,
declanseaza conflictul politic: ei nu-1 pot ierta pentru sprijinul dat
razesimii si in special pentru oamenii simpli, dar cu mari merite, pe care ii
ridicase in ranguri. Chiar Stefan face o deosebire intre fiinta pamanteana si
omul-legenda, ce reprezinta intreaga Moldova. Ca intr-o incercare de revigorare
a trecutului, el cere sa nu fie legat cand este ars cu fierul inrosit, dar
reactiile nu se lasa asteptate: Caine,
ce-ai facut pe fratele tau... Si cand isi dete sufletul striga... a! a! o!
o!" (actul IV, scena 8). Diferenta dintre cele doua ipostaze ale lui
Stefan, de om si de domnitor al Moldovei, de luptator impotriva turcimii, este
evidenta: "- Ce te doare, pacatele mele? il intreaba ingrijorata doamna
Maria. - Nimic, pe domnul Moldovei... raspunde Stefan. Ce e durerea?... Si
toate pe Stefan Musatin, fiul lui Bogdan si nepotul lui alexandru cel
Bun.". De iscusinta lui Stefan de a se descurca in situatii complicate nu
s-a plans nimeni: "Nimeni nu s-a plans de judecatile lui in vreme de pace
- spune clucerul Moghila cu adanca evlavie - ori ca-n razboaie n-a sarit unde a
fost mai greu". El este numit "slavitul", "preaslavitul
nostru stapan", reprezentand Moldova nebiruita, intr-o unitate deplina,
caci "vointa ei si a mea a fost una". Stefan rosteste, in momentul
apoteotic al testamentului sau, celebra fraza, cu valoare de adevar
general-istoric, certitudinea deplina ca viitorul tarii este mult mai important
decat prezentul: "Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu
e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul
vecilor..." (actul III, scena 8). Remarcabila este, in testamentul lui
Stefan, invocatia retorica extinsa, ce concentreaza in cateva pasaje intreaga
viata a personajului si toposul eroic al Moldovei, generatiile care s-au jertfit
pentru libertate. Urmasii sunt figurati metaforic, ca o padure tanara, in timp
ce stramosii au ingrosat pamantul patriei, presarati peste tot, "la Orbie , la Chilia , la Baia , la Lipnic , la Soci , pe Teleajen, la Racova , la Razboieni.. .".
aceasta legatura de sange a oamenilor cu pamantul ii predestineaza sa piara pe
campurile de lupta, dar si sa se inscrie in marele mausoleu al eroilor patriei.
Vitejii ce l-au insotit pe Stefan in batalii sunt morti;
intr-o patetica reiterare a motivului ubi sunt, Stefan evoca galeria imensa a
eroilor. Numele lor au o veche rezonanta dacica sau sunt preluate dintr-un fond
lexical al vremii, toate subliniind indarjirea si spiritul de sacrificiu al
ostenilor. in sonoritatea lor dura este continuta vitalitatea incrancenata a poporului
roman, ce nu se lasa coplesit de straini. Pe masura discursului, gradarea
sporeste in intensitate, in concordanta perfect orchestrata cu tunetele ce se
dezlantuie tot mai puternic, parca intr-un reflex exteriorizat la scara cosmica
a starii sufletesti a eroului: "Fulgera, ploua repede... Fulgere si
tunete.".
Tonul evocarii lui Stefan ia aspect de litanie liturgica, de
maretie trecuta si de resemnare a fiintei trecatoare, care edifica insa, prin
disolutia sa in lutul originar, reprezentand o entitate mai mare, un popor.
Tema fortuna labilis, a destinului efemer este evidenta: "Unde sunt...
batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur,
si Gotca, si Mihai Spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog parcalabul, si Oana,
si Gherman, si fiara palosului... Boldur? Pamant! Si pe oasele lor s-a asezat
si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi." Oamenii sunt
trecatori, dar prin existenta lor efemera se statorniceste perenitatea unui
popor. Dusmanii, Iesi, tatari sau turci, sunt vazuti de la inaltimea spirituala
conferita de istorie voievodului: Vladislav e un molau, alexandru, un fudul, un
"iagelon", o sluga a papei de la Roma ; Ivan, un nauc, cazut in mintea copiilor.
Ideea aceasta, a trecerii ireversibile a timpului, indica un adevar esential:
nu prezentul, nu clipa conteaza in istoria unui popor, ci numai viitorul,
deoarece reprezentantii acestuia vin si il iau in stapanire apriori:
"Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci
batranete... ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a
voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul
vecilor...". O data ce tirada este incheiata, omul, tinut inca in miscare
de forte vitale nebanuite, se prabuseste in bratele Mariei si ale doftorului
Cesena.
Ultimul mare efort este pedepsirea boierilor tradatori.
Moartea survine printr-o serie lunga de gesturi, grija pentru detaliu fiind
desavarsita, naturalista fara doar si poate. Eroul trece in nefiinta aproape
misterios, lasand dupa moarte, drept mostenire, numai marea lui energie
spirituala. Si, cu disparitia sa, se asterne cortina: eroul iese din scena dupa
ce-si indeplineste rolul providential. Ca la aceasta reprezentatie participa si
fortele divine o arata si letopisetele, care precizeaza ca la moartea lui
Stefan a inceput sa ploua.
Limbajul scriitorului nu este unul dialectizant,
moldovenesc; in convorbirile cu Oana, Stefan vorbeste ca un om in varsta,
intr-o maniera ce nu exclude expresiile populare sau arhaismele, in buna
traditie a letopisetelor moldovenesti. Umorul, care completeaza trasaturile de
caracter ale eroului, provine si din folosirea eficienta a resurselor
paremiologice ale folclorului.
"apus de soare" este piesa cea mai reusita a lui
Delavrancea, personalitatea eroului fiind coplesitoare. Teatrul lui Delavrancea
mentine, la inceputul secolului al XX-lea, caracteristicile dramei romantice,
ramanand diferit de cel al lui alecsandri, vag ironizant, cu atat mai mult de
jocul de masti, de rotirea in cerc a personajelor lui Caragiale. Daca, pentru
ultimul, disparitia unui provincial Mitica nu afecteaza prea mult imensul
spatiu scenic al istoriei, rolul fiind preluat prin rotatie de alt personaj de
aceeasi insignifianta, cu aceeasi biografie si acelasi comportament, pierderea
unui erou de talia lui Stefan cel Mare creeaza o puternica impresie estetica,
iar in plan istoric ramane ireparabila.
