Jocuri de logica cu chibrituri

12 curiozități despre sulfină

• Sulfina poate crește pînă la 1,50-2 m înălțime;
• Sulfina conține melilotidiza, ulei volatil, glucoză, tanin și alte substanțe active indispensabile corpului uman;
• Sulfina conține cumarină, un compus de excepție, care datorită mirosului plăcut de fîn proaspăt se utilizează nu numai în medicină, ci și la prepararea produselor de frumusețe;
• Infuzia de sulfină este recomandată în cazul tulburării circulației sanguine;
• Sulfina optimizează procesele importante ce au loc în ficat;
• Recent, s-a demonstrat că sulfina vindecă afecțiunile oculare, bronșitele, astmul bronșic;
• Este și un bun dezinfectant, se folosește în cazuri de gingivită,abcese dentare,plăgi;
• Frunzele de sulfină conțin în cantități mari cumarină, recomandată sub formă de infuzie pentru decontractarea mușchilor.
• Sulfina se poate folosi, nu numai sub formă de infuzie, dar și sub formă de băi medicinale, cataplasme, gargară, spălături bucale;
• Un buchet de sulfină uscată poate acționa ca un eficient dezodorizant pentru întreaga încăpere;
• Sulfina este un aditiv aromatic pentru brînzeturi și cașcaval;
• Naturiștii folosesc părțile tinere ale plantei pentru salate,sulfina este un preparat excelent în lupta cu grăsimile.

Zeii si zeitele Romei Antice

Zeii erau doar niste puteri mistice pentru inceputurile istoriei religiei romanilor. Dupa secolul sase, in care a avut loc contactul cu Grecii si cultura lor, au inceput sa fie adorati zei cu forme umane. Romanii puneau accent pe fenomenul numit pax deorum, pacea zeilor, prin care isi asigurau prosperitatea si bunastarea. Fiecare loc, imprejurare sau obiect avea propriul zeu ocrotitor si existau foarte multi zei cu atributii marunte, dar importante pentru romani.

Cele doua variante ale intemeierii Romei stau la baza unor legende, cu eroi greci si cu zeitati. Prima dintre cele doua, varianta alaptarii celor doi gemeni, Romulus si Remus de catre lupoaica mitica are loc in jurul anului 753 i.Hr., cand unchiul acestora ii pune intr-un cos si ii lasa sa pluteasca pe raul Tibru, pentru a-i ucide si a nu putea sa preia puterea cand vor fi mari. Acesta obtinuse puterea in mod abuziv de la bunicul gemenilor, Numitor si incerca sa o pastreze cat mai mult. Cei doi gemeni erau fii lui Marte si lui Rhea Silvia, o muritoare. Au fost gasiti de o lupoaica ce i-a alaptat si i-a crescut in pestera Lupercal, fiind gasiti mai tarziu de pastorul Faustulus si de sotia sa. Acesta i-a luat in grija pana cand au crescut si au decis sa se razbune pe nedreptatea comisa de unchiul lor. L-au restabilit la tron pe Numitor si au decis sa isi infiinteze propriul oras. Din cauza neintelegerilor, s-a hotarat ca zeii sa decida asupra celui ce va avea priviliegiul de a intemeia cetatea. Soarta l-a ales pe Romulus, care a comis un fratricid si l-a ucis pe Remus.

Ce-a de-a doua varianta a intemeierii Romei este un fel de continuare la Razboiul Troian din secolele 12 si 13 inainte de Hristos. Eneas, fiul lui Venus si lui Anchise, print Troian, paraseste Troia impreuna cu supravietuitorii razboiului si ajunge in Cartagina unde regina locului, Dido, se indragosteste de el. Paraseste Cartagina si fondeaza apoi Roma, pe teritoriul Latium-ului. Poetul Virgiliu rezolva diferenta de aproape 400 de ani intre cele doua povestiri, spunand ca Eneas se casatoreste cu Lavinia, fiica unui rege din Latium, urmandu-i acesta la tron si infiintand Roma, fiind un urmas indepartat al lui Romulus.

Zeii romani au fost asociati unor locuri, imprejurari si ajunsesera foarte numerosi, incat se putea spune ca mai repede ai gasi un zeu decat un om. Usa de la intrarea in casa avea propriul zeu, Ianus, vatra avea o zeita ocrotitoare, Vesta, care era totodata zeita focului, laralia, o incapere a casei era locul ofrandelor pentru zeii Lari, ocrotitori ai caminului.

Zeii amorfi au predominat in religia romana, ei neavand o personalitate proprie, ci functia indeplinita contand mai mult pentru credinciosi. Pe langa zeii existenti, Jupiter, Marte si Quirinus, au fost preluati altii, precum Minerva, Iunona, Castor, Polus etc.

In anul 509 se infiinteaza Republica, iar fiecare consul si guvernator facea cate un legamant sacru in fata zeului ocrotitor al poporului, generalii care castigau batalii importante aduceau ofrande si jertfe, ajungandu-se mai tarziu la sacrificii umane, interzise de primii crestini. Pe masura ce Imperiul Roman se extindea, se intalneau credinte religioase variate, apartinand popoarelor cucerite. Astfel au fost preluati zei Persi, Celti, Greci si eroi, precum Hercule sau Heracles.  Au aparut in timp, Diana, Mercur, Pluto, Neptun, Vulcan si Venus, Cybele si Mitra, care a dus la aparitia crestinismului intr-un tarziu.

            Printre practicile religioase ale vremurilor se numara adorarea imparatilor ca pe zei, aceasta fiind una din dorintele lui Cezar. Acesta si-a ridicat o statuie cu inscriptia „deo invicto”, ceea ce i-a scazut popularitatea printre cetateni, ucis apoi intr-un complot. Intr-o prima etapa, nu s-a acceptat venerarea unui simplu om ca pe un zeu, dar mai tarziu au mai existat conducatori care au acceptat ofrande si jertfe in semn de loialitate a poporului fata de el.

Odata cu introducerea crestinismului, acesta a fost favorizat de o perioada de declin a vechilor practici considerate pagane, de-acum incolo si imparatii Constantin cel Mare si Teodosie I au contribuit la introducerea crestinismului ca religie oficiala in Imperiul Roman. Inevitabilul s-a produs, cand dupa declinul imperiului Roman au aparut cele doua biserici si conflictele intre patriarhul de la Roma si cel de la Constantinopol.

Din cauza ca Romanii au fost un popor agricultor, cererile taranilor au fost de a le fi protejate holdele si campiile, iar ofrandele constau in animale, vinuri sau parfumuri. Zeii casei primeau ofrande tot in alimente, interesant fiind ritualul de multumire zeitei Vesta: se arunca o bucata de mancare in camin si se spuneau rugaciuni. Romanii venerau in special zeii cu puteri mari, mistice si credeau in acestea. Cu cat expansiunea se facea mai repede, cu atat mai mult oamenii erau incurajati sa-si adore zeul. Preotii si preotesele trebuiau sa faca legaminte de castitate si devotament fata de zeul ales si daca incalcau aceste juraminte erau torturati, biciuiti sau omorati. La un moment dat, in istoria Republicii, oamenii erau chiar fortati sa aduca jertfe, altfel erau sacrificati pe loc. Aceste practici au fost interzise mai tarziu, din cauza cruzimii lor.

Misticismul mitologiei romane a inspirat poeti, sculptori, pictori si muzicieni in creearea unor opere foarte cunoscute, cum ar fi volumul „Metamorfoze” al lui Ovidiu, „Eneida” lui Virgiliu, „Dido si Enea”, piesa de teatru regizata de Henry Purcell in 1689. Tablouri faimoase sunt „Nasterea lui Venus” de Sandro Boticelli, statuia „Fantana Tritonului”, inspirata de scrierile lui Ovidiu.

Acca Larentia	Ocrotitoarea sarcinilor dar si zeita a mortii . Era socotita mama zeilor Lari;
Aesculapius	zeul medicinei
Bona Dea	Zeita protectoare a femeilor si cu atrubutii oraculare. Misterele ei se celebrau intr-o padure de pe colina Aventinus.
Bonus Eventus	Zeu ocrotitor in vechime al campurilor si recoltelor. Invocarea lui va servi drept urare de succes si preferatul soldatilor in perioada Imperiala.
Caelus	Zeu simbolizand cerul. Socotit tatal lui Saturnus si sotul zeitei Vesta.
Clementia	Zeita a indurarii, iertarii si milei.
Concordia	Zeita bunei intelegeri si prieteniei, opusul Discordiei
Copia	Zeita belsugului, personificarea abundentei casnice si a avutiei
Diana	Zeita arhaica echivaland cu Artemis, simbol al luminii si ocrotitoare a vanatorii.
Discordia	Zeita neintelegerilor si vrajbei
Fama	Zeita reputatiei si faimei
Fames	Zeita foametei
Febris	Zeita frigurilor
Feronia	Zeita care simbolizeaza vitalitatea primaverii. Proteja paduri, izvoare si vegetatie.
Flora	Zeita florilor, infloririi cerealelor, pomilor si plantelor
Fortuna	Zeita sortii. Era reprezentata cu ochii legati, simbolizand soarta oarba
Ianus	zeu al creatiei, al inceputului si al intrarilor si iesirilor.
Iuno/ Iunona	Zeita principala, maica divina a lumii, sotia lui Iupiter.
Iupiter	zeul suprem, ocrotitorul Romei.
Iustitia	Zeita personificand dreptatea. Era reprezentata legata la ochi de obicei
Laetitia	Zeita personificand bucuria exterioara
Laverna	Zeita hotilor si a castigului necinstit
Liber Pater	zeu al sportului si al inmultirii.
Libertas	Zeita simbolizand libertatea, cu un sceptru in mana stanga.
Libitina	zeita ceremoniilor funebre si a mortii
Luperca	zeita protectoare a pesterii Lupercal unde lupoaica mitica i-a alaptat pe Romulus si Remus
Lupercus	zeu ocrotitor al turmelor.
Marte	zeul razboiului, care provine din fuziunea mai multor zei antici
Neptunus	zeu total al marii
Orbona	zeita ocrotitoare a orfanilor si patroana sterilitatii.
Parce	zeitele destinului, veghind nasterile
Pax	zeita personificatoare a pacii.
Pietas	zeita ce personifica respectul evlavios si cucernicia fata de zei
Portunus	zeu ocrotitor al porturilor
Venus	zeita frumusetii, personificare a frumusetii feminine.

Rezumatul nuvelei ,,Apus de soare''

In "apus de soare" actiunea surprinde ultimele momente din viata lui Stefan cel Mare, anii de la inceputul secolului al XVI-lea. Legendarul personaj, ajuns la capatul puterilor, se pregateste sa moara, prima grija fiind pregatirea unei succesiuni benefice la tronul Moldovei. actul I prezinta epoca de la inceputul secolului al XVI-lea, actul al II-lea boala lui Stefan si desemnarea ca succesor a lui Bogdan, fiul sau, actul al III-lea infatiseaza pedepsirea boierilor tradatori, fapt ce ii agraveaza boala, iar actul al IV-lea cuprinde deznodamantul, trecerea in eternitate a omului-voievod. in piesa exista mai multe conflicte: unul politic, generat de noile cercuri de putere, care incearca sa se opuna vointei domnitorului, altul psihologic, intern, declansat de opozitia intre puterile fizice slabe ale domnului si marea sa tarie sufleteasca. Tranzitia puterii nu este simpla, ci urmeaza o intriga complicata: la curte apar primii clevetitori, Ulea, Dragan si Stavar, care planuiesc sa-i lase puterea lui Stefanita. Sunt trei boieri tradatori, care incercasera si in alte imprejurari sa-1 inlature pe domnitor de la putere, pretextand ca batalia ultima nu mai trebuie tinuta, pentru ca voievodul e prea batran. alta grija a lui Stefan este ca Oana, fiica lui, sa fie impiedicata sa se marite cu Petru Rares, un tainuit frate al ei, fiu dobandit dintr-o legatura de tinerete a voievodului cu Raresoaia, evitandu-se astfel o legatura incestuoasa. aceasta opozitie semnificativa, intre statura spirituala a lui Stefan, permanenta in istorie, si epuizarea fizica a unei fiinte aflate la capatul puterilor, genereaza intregul conflict. Puterea spirituala a domnului duce la uciderea lui Ulea, doar prin simpla prezenta voievodala, la fel cum altadata Cidul, mort, pus pe calul sau, facea posibila retragerea unei intregi armii straine. Boierii complotisti spala cu sangele palosul legendar al voievodului. Perenitatea legendei se asigura prin existenta acestor arme vrajite, pastrate de urmasi cu sfintenie. Din acest punct de vedere, otelul este un metal de o valoare mult mai insemnata decat a aurului, fiind innobilat de folosirea in lupta.

Omul Stefan este deosebit de figura legendara a domnitorului si a conducatorului de osti. Cu un portret impus de Grigore Ureche in "Letopisetul Tarii Moldovei", el apare si in "Dumbrava rosie", de Vasile alecsandri, si in "Fratii Jderi", de Mihail Sadoveanu. in "apus de soare" , el este infatisat in clipe de supferinta, fiind tratat de " doftori" straini, Smil, Klingensporn, Cesena. Se ilustreaza acum o diferenta intre omul mitic, reprezentat de Stefan cel Mare, si omul biologic, care isi da ultima suflare ca oricare altul. Conflictul psihologic este generat tocmai de trupul slab ce refuza sa-1 asculte: piciorul este bolnav, "incheieturile lui sunt prinse", numai sufletul a ramas tanar. actiunea de opozitie a boierilor la vointa domnului, declanseaza conflictul politic: ei nu-1 pot ierta pentru sprijinul dat razesimii si in special pentru oamenii simpli, dar cu mari merite, pe care ii ridicase in ranguri. Chiar Stefan face o deosebire intre fiinta pamanteana si omul-legenda, ce reprezinta intreaga Moldova. Ca intr-o incercare de revigorare a trecutului, el cere sa nu fie legat cand este ars cu fierul inrosit, dar reactiile nu se lasa asteptate:  Caine, ce-ai facut pe fratele tau... Si cand isi dete sufletul striga... a! a! o! o!" (actul IV, scena 8). Diferenta dintre cele doua ipostaze ale lui Stefan, de om si de domnitor al Moldovei, de luptator impotriva turcimii, este evidenta: "- Ce te doare, pacatele mele? il intreaba ingrijorata doamna Maria. - Nimic, pe domnul Moldovei... raspunde Stefan. Ce e durerea?... Si toate pe Stefan Musatin, fiul lui Bogdan si nepotul lui alexandru cel Bun.". De iscusinta lui Stefan de a se descurca in situatii complicate nu s-a plans nimeni: "Nimeni nu s-a plans de judecatile lui in vreme de pace - spune clucerul Moghila cu adanca evlavie - ori ca-n razboaie n-a sarit unde a fost mai greu". El este numit "slavitul", "preaslavitul nostru stapan", reprezentand Moldova nebiruita, intr-o unitate deplina, caci "vointa ei si a mea a fost una". Stefan rosteste, in momentul apoteotic al testamentului sau, celebra fraza, cu valoare de adevar general-istoric, certitudinea deplina ca viitorul tarii este mult mai important decat prezentul: "Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor..." (actul III, scena 8). Remarcabila este, in testamentul lui Stefan, invocatia retorica extinsa, ce concentreaza in cateva pasaje intreaga viata a personajului si toposul eroic al Moldovei, generatiile care s-au jertfit pentru libertate. Urmasii sunt figurati metaforic, ca o padure tanara, in timp ce stramosii au ingrosat pamantul patriei, presarati peste tot, "la Orbie, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni...". aceasta legatura de sange a oamenilor cu pamantul ii predestineaza sa piara pe campurile de lupta, dar si sa se inscrie in marele mausoleu al eroilor patriei.

Vitejii ce l-au insotit pe Stefan in batalii sunt morti; intr-o patetica reiterare a motivului ubi sunt, Stefan evoca galeria imensa a eroilor. Numele lor au o veche rezonanta dacica sau sunt preluate dintr-un fond lexical al vremii, toate subliniind indarjirea si spiritul de sacrificiu al ostenilor. in sonoritatea lor dura este continuta vitalitatea incrancenata a poporului roman, ce nu se lasa coplesit de straini. Pe masura discursului, gradarea sporeste in intensitate, in concordanta perfect orchestrata cu tunetele ce se dezlantuie tot mai puternic, parca intr-un reflex exteriorizat la scara cosmica a starii sufletesti a eroului: "Fulgera, ploua repede... Fulgere si tunete.".

Tonul evocarii lui Stefan ia aspect de litanie liturgica, de maretie trecuta si de resemnare a fiintei trecatoare, care edifica insa, prin disolutia sa in lutul originar, reprezentand o entitate mai mare, un popor. Tema fortuna labilis, a destinului efemer este evidenta: "Unde sunt... batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur, si Gotca, si Mihai Spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog parcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului... Boldur? Pamant! Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi." Oamenii sunt trecatori, dar prin existenta lor efemera se statorniceste perenitatea unui popor. Dusmanii, Iesi, tatari sau turci, sunt vazuti de la inaltimea spirituala conferita de istorie voievodului: Vladislav e un molau, alexandru, un fudul, un "iagelon", o sluga a papei de la Roma; Ivan, un nauc, cazut in mintea copiilor. Ideea aceasta, a trecerii ireversibile a timpului, indica un adevar esential: nu prezentul, nu clipa conteaza in istoria unui popor, ci numai viitorul, deoarece reprezentantii acestuia vin si il iau in stapanire apriori: "Tineti minte cuvintele lui Stefan, care v-a fost baci pana la adanci batranete... ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor...". O data ce tirada este incheiata, omul, tinut inca in miscare de forte vitale nebanuite, se prabuseste in bratele Mariei si ale doftorului Cesena.

Ultimul mare efort este pedepsirea boierilor tradatori. Moartea survine printr-o serie lunga de gesturi, grija pentru detaliu fiind desavarsita, naturalista fara doar si poate. Eroul trece in nefiinta aproape misterios, lasand dupa moarte, drept mostenire, numai marea lui energie spirituala. Si, cu disparitia sa, se asterne cortina: eroul iese din scena dupa ce-si indeplineste rolul providential. Ca la aceasta reprezentatie participa si fortele divine o arata si letopisetele, care precizeaza ca la moartea lui Stefan a inceput sa ploua.

Limbajul scriitorului nu este unul dialectizant, moldovenesc; in convorbirile cu Oana, Stefan vorbeste ca un om in varsta, intr-o maniera ce nu exclude expresiile populare sau arhaismele, in buna traditie a letopisetelor moldovenesti. Umorul, care completeaza trasaturile de caracter ale eroului, provine si din folosirea eficienta a resurselor paremiologice ale folclorului.

"apus de soare" este piesa cea mai reusita a lui Delavrancea, personalitatea eroului fiind coplesitoare. Teatrul lui Delavrancea mentine, la inceputul secolului al XX-lea, caracteristicile dramei romantice, ramanand diferit de cel al lui alecsandri, vag ironizant, cu atat mai mult de jocul de masti, de rotirea in cerc a personajelor lui Caragiale. Daca, pentru ultimul, disparitia unui provincial Mitica nu afecteaza prea mult imensul spatiu scenic al istoriei, rolul fiind preluat prin rotatie de alt personaj de aceeasi insignifianta, cu aceeasi biografie si acelasi comportament, pierderea unui erou de talia lui Stefan cel Mare creeaza o puternica impresie estetica, iar in plan istoric ramane ireparabila. 

Isaac Newton

 Newton a fost un fizician, un fizician înainte de toate. Laboratorul său uriaş a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică şi matematică a activităţii sale, ci a rămas de preferinţă fizician. În aceasta constă neobijnuita tenacitate şi economia gândirii sale. Până la Newton şi după el, până în timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o manifestare a geniului ştiinţific, de o forţă şi o durată mai mare.

   Newton a fost primul care şi-a dat seama de aceasta. Spencer ne comunică următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puţin timp înaintea morţii sale :”Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea”.

   Newton s-a născut în anul izbucnirii marelui razboi civil în Anglia, a fost martorul executării lui Carol I, al domniei lui Cromwell, al restaurării Stuarţilor, al aşa-numitei “glorioase revoluţii, fără vărsare de sânge” din 1688 şi a murit în vârstă de 85 de ani, când regimul constituţional era consolidat ; el a fost contemporanul lui Petru I şi al lui Ludovic al XIV-lea. Dar furturile politice n-au lăsat, pare-se, urme adânci asupra vieţii lui Newton. El a rămas, cel puţin în aparenţă, un “filozof” apolitic, în acel sens larg în care cuvântul era folosit în vechime.

   Viaţa lui Newton a decurs liniştită, paşnică şi monotonă ; el a murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la mici distanţe, netrecând graniţele Angliei. Newton s-a bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni apropiaţi, de o vârstă cu el.

   Cu toată amploarea extraordinară a preocupărilor sale ştiinţifice, Newton nu a fost un geniu universal, ca Leonardo da Vinci, sau un “polihistor”, ca Leibniz. Gândirea şi activitatea lui s-au concentrat asupra “filozofiei naturale” sau a fizicii, matematică şi astronomie.

    Preocupările teologice şi istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca un tribut inevitabil pe care l-a plătit epocii, ca şi mulţi dintre contemporanii lui, deşi el însuşi era uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei şi religiei drept activitatea lui principală.

   Newton s-a născut în satul Woolsthorpe, situat la 10km sud de orăşelul Grantham, în apropierea ţărmului răsăritean al Angliei.

   Despre originea familiei Newton din Woolsthorpe există foarte puţine informaţii. Până la dobândirea titlului de nobleţe, Newton se interesa, pare-se, foarte puţin de strămpşii lui. Cum se întâmplă adeseori, familia îşi amintea, dintre strămoşi, numai de bunici. Este aevărat că după ce a devenit “sir Isaac”, Newton a prezentat Camerei heraldice un tablou genealogic oficial, cuprinzând pe toţi ascendenţii săi până la tatăl stră-străbunicului, John Newton.

   În 1656, mama lui Newton rămăsese văduvă şi s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii - fratele şi surorile lui Isaac. Băiatul avea 15 ani; el putea fi un ajutor în gospodărie şi mama l-a adus in 1658 de la Grantham înapoi la Woolsthorpe. El a rămas la ţară 2 ani, un timp destul de îndelungat pentru un adolescent. În afară de câteva anectode, se ştie foarte puţin despre această perioadă importantă din viaţa lui Newton, când s-au format caracterul şi înclinaţiile lui .

   În relatările despre perioada şcolară a vieţii lui Newton, apărute după moartea sa, este greu să se deosebească faptele reale de legende. În ele se reflectă clar dorinţa firească de a scoate în evidenţă acele trăsături ale lui care s-au manifestat cu toată puterea mai târziu. Şcoala din Grantham, unde Newton a petrecut aproape 5 ani, a avut, probabil, o mare influenţă asupra formării caracterului său, contribuind la însuşirea matematicii, limbii latine şi a teologiei, necesare pentru studiile universitare.

   Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, modele de mori de apă şi de soare. Copilului îi plăcea să confecţioneze zmeie, pe care, uneori, le înălţa noaptea, agăţându-le felinare de hârtie colorată şi răspândind cu această ocazie, în glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soţul nepoatei lui Newton, Condwitt, povesteşte că acesta considera drept prima sa experienţă de fizică aceea pe care a făcut-o în anul morţii lui Cromwell (1658), şi anume: dorind să determine puterea vântului în timpul furtunii, el a măsurat lungimea săriturii sale proprii în direcţia vântului şi în sens contrar.

   Mai multe mărturii confirmă că Newton avea talent la desen. Pe pereţii camerei sale din casa farmacistului erau atârnate desene, portrete ale conducătorilor şcolii de la Grantham, chipul regelui Carol I (acest tablou din camera lui Newton ne permite să ne facem o idee despre sentimentele sale politice regaliste în epoca lui Cromwell). Sub chipul regelui se aflau versuri, pe care vechii biografi le atribuiau lui Newton însuşi.

   Perioadei de la Grantham îi aparţine singura, după cât se pare, idilă din viaţa lui Newton. În casa farmacistului Clark el s-a împrietnit cu mica miss Storey, pe care o creştea farmacistul. Mai târziu, prietenia, după presupunerile biografilor, s-a transformat în dragoste şi s-a pus la cale căsătoria lor. Ulterior însă, când Newton s-a hotărât definitiv pentru cariera universitară, el a renunţat la intenţia  de a se căsători. După tradiţia medievală, membrii colegiului trebuiau să rămână celibatari. Mistress Vincent (fostă miss Storey) îşi amintea la bătrâneţe că Newton era un tânăr tăcut, gânditor şi serios, care participa fără plăcere  la jocurile tovarăşilor săi. El prefera să rămână acasă, chiar în societatea fetelor, cărora le făcea adeseori măsuţe, dulăpioare şi alte jucării. Îi plăcea de asemenea, după spusele ei, să culeagă ierburi de leac.

   Până la sfârşitul vieţii, Newton a întreţinut raporturi de prietnie cu tovărăşia jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o şi a vizitat-o ori de câte ori venea prin locurile natale. Fosta miss Storey a murit în vârstă de 82 de ani, supravieţuindu-i. Casa farmacistului din Grantham era astfel, în multe privinţe, plăcută lui Newton. Se spune că în cursul deselor sale drumuri la bâlciul din Grantham, tânărul fermier uita de însărcinările gospodăreşti care I se dădeau, lăsa calulu în paza bătrânului servitor care îl însoţea şi petrecea ore în şir la familia Clark.

   O dată cu mutarea la Cambridge intervine o schimbare radicală în viaţa lui. Interesele familiale, ale gospodăriei, cunoştinţele şi prietenii, toate sunt uitate în atmosfera austeră de la Trinity-College.

   Singurul profesor al lui Newton care a exercitat efectiv o mare influenţă asupra lui a fost Isaac Barrow, primul profesor care a ocupat catedra Lucas. Isaac Barrow (1630-1667), tânăr profesor pe vremea studenţimii luiNewton, a devenit, probabil mai târzium prietenul său.

   Cum s-a desfăşurat viaţa de zi cu zi a lui Newton în primii ani la Cambridge? Despre aceasta s-au păstrat puţine date. Se ştie că uneori lua parte la chefuri studenţeşti şi juca cărţi. Probabil însă pentru a nu se singulariza printre ceilalţi.

   Tânărul Newton a fost econom şi ordonat în cheltuielile sale; el cheltuia sume mai importante numai pe cărţi şi aparate ştiinţifice. Veniturile lui, din momentul când a devenit membru al colegiului, au fost destul de importante, atingând 200-250 de lire sterline pe an. Cu o asemenea sumă pe vremea aceea se putea trăi comfortabil, mai ales în provincie.

   Societatea regală a devenit arena principală a luptei şi a victoriilor ştiinţifice ale lui Newton. De la 30 noiembrie 1703 şi până la sfîrşitul vieţii, el a fost preşedintele acestei societăţi.

   Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie naţională în Anglia şi aparatul preferat al astronomilor englezi. Multe eforturi pentru perfecţionarea lui s-au făcut de către Halley, încă din timpul când trăia Newton. El însuşi a continuat să lucreze, cel puţin 10 ani, la îmbunătăţirea aparatului. În Optica se menţionează faptul că în 1681-1682 el a încercat să înlocuiască oglinda metalică cu un menisc de sticlă, acoperit cu mercur pe partea convexă. Telescopul-reflector a fost folosit cu mult succes pentru descoperiri astronomice foarte importante de W. Herschel, care a construit în 1789 un instrument, a cărui oglindă avea un diametru de 122cm . În secolul al XIX-lea, lordul Ross a construit un reflector şi mai mare, cu o oglindă al cărei diametru a atins 182cm. Cu ajutorul acestui telesscop au fost descoperite, printre altele, nebuloasele spirale, adică universuri noi, corespunzătoare galaxiei noastre.

   Telescopul lui Newton poate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui ulterioară.

   Aşa cum într-o uvertură, care percede o mare piesă muzicală, motivele principale se împletesc, tot astfel în telescopul lui Newton se pot urmări izvoarele tuturor direcţiilor principale ale gândirii şi activităţii sale ştiinţifice ulterioare.

   Ocolirea aberaţiei cromatice a constituit începutul tuturor cercetărilor optice ale lui Newton ; căutarea  aliajului potrivit pentru oglizi a contribuit, probabil, într-o măsură însemnată la cercetările sale chimice ulterioare şi la competenta conducere a Monetăriei. Scopul direct al telescopului - lumea aştrilor - l-a atras pe Newton spre problemele de bază ale mecanicii cereşti ale astronomiei. În fine, munca sterilă cu suprafeţele nesferice, care a precedat reflectorul, era legată în mod inevitabil de geometria secţiunilor conice şi de problemele generale ale analizei.

   După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importante ale vieţii ştiinţifice a lui Newton. La o săptămână de la admiterea lui ca membru al Societăţii regale, el scrie următoarele rânduri semnificative secretarului societăţii, Oldenburg: “N-aţi putea să-mi comunicaţi în apropiata dv. Scrisoare, cât timp vor mai dura şedinţele săptămânale ale Societăţii, căci eu doresc să supun aprobării Societăţii regale o comunicare asupra unei descoperiri în fizică, descoperire care m-a dus la constrirea telescopului. Nu mă îndoiesc că acest referat va fi mai plăcut decât comunicarea despre aparat ; căci după judecata mea, este vorba de cea mai remarcabilă, dacă nu şi cea mai importantă descoperire care s-a făcut vreodată cu privire la fenomenele naturii.”

   Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care treceau prin mâinile secretarului Societăţii regale - Oldenburg. Îl iritau obiecţiile nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze - cuvant pe care nu-l putea suferea. “Ştiţi - scria el lui Oldenburg - că adevărata metodă de a descoperi însuşirile lucrurilor constă în a le deduce din experienţă. V-am mai spus că teoria mea este concludentă pentru mine… nu numai pentru că sunt infirmate toate presupunerile contrarii, ci şi pentru că decurge din experienţele pozitive şi hotărâtoare.”

  Răspunzând pentru a doua oară iezuitului Paradis prin intermediul lui Oldenburg, Newton repetă din nou, iritat: “ Trebuie să observ, înainte de toate, că teoria mea despre refracţia luminii şi despre culori constă  exclusiv în determinarea unor însuşiri ale luminii fără a emite vreo ipoteză despre originea ei ”.

   Dacă ţinem seama că Newton a lucrat şi în domeniul acusticii, cel puţin teoretic, vedem că urmele activităţii sale pot fi constatate în toate domeniile fizicii : în mecanică, în căldură, în teoria despre sunet, lumină, electricitate şi magnetism şi în domeniul acelor fenomene, care astăzi sunt reunite sub denumirea de “fizică moleculară”.

   Newton era, fără îndoială, un om profund relegios şi în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703 Locke scria nepotului său King: ” Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci şi în teologiei, graţie vastelor sale cunoştinţe în sfânta scriptură, puţini putându-se compara cu el ”. Newton se bucura de  asemenea mare celebritate ca teolog şi în cercuri mai largi.

   Triumful ştiinţific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumit grad cu o bunăstare exterioară: onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună acasă. Nepoata sa a continuat să locuiască la el şi nu s-a despărţit de el nici după ce s-a măritat a doua oară cu Condwitt. Bătrâneţea lui a fost liniştită, fără complicaţii şi zguduiri bruşte. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton o afecţiune serioasă a băşicii, însoţită de o litiază. Cu toate că deţinea o funcţie înaltă, el a rămas până în ultimele zile modest şi simplu în relaţiile cu oamenii şi în îmbrăcăminte. După mărturia multor contemporani, în înfăţişarea sa exterioară Newton nu avea nimic deosebit, care să atragă atenţia. Era de statură sub-mijlocie, îndesat şi cu o privire vie şi pătrunzătoare. Numărul destul de mare de portrete în ulei confirmă părerile contemporanilor săi. Newton se bucura de o sănătate excelentă ; până la sfârşitul vieţii sale el a pierdut doar o singură măsea şi şi-a păstrat până la sfârşit un păr des şi frumos, de un alb splendid la bătrâneţe, după mărturia lui Condwitt. Părul şi-l lega uneori cu o fundă. Newton nu era un bun tovarăş de conversaţie, fiind mereu cufundat în gânduri. În legătură cu aceasta s-au păstrat multe anectode despre felul său de a fi distrat. Econom şi socotit, el îşi ajuta întotdeauna cu plăcere prietenii şi rudele. După moartea sa a rămas o moştenire importantă, de 32 000 lire sterline.

   Starea sănătăţii lui Newton s-a înrăutăţit vizibil în 1725. În acest an Londra a fost vizitată de preceptorul lui Ludovic al XV-lea, abatele Alary, şi Newton a putut prezida încă şedinţa solemnă a Societăţii regale, ţinută cu acest prilej.

   Din 1725 Newton şi-a încetat de fapt serviciul la Monetărie şi şi-a predat funcţiile soţului nepoatei sale - Condwitt. El a fost mutat la Kensington, iar pe 28 februarie 1727 el merse la londra pentru a prezida şedinţa Societăţii regale. La înapoiere în Kensington, la 4 martie, el a avut o criză de litiază. Câteva zile mai erau speranţe că Newton se va însănătoşi; la 18 martie Newton mai citise ziarele şi avusese o convorbire cu medicul ău şi cu Condwitt. În seara aceleiaşi zile el şi-a pierdut cunoştinţa şi a murit liniştit în noaptea de 20 spre 21 martie, în vârstă de 84 de ani. Corpul lui Newton a fost adus dee la Kensington la Londra şi înmormântat în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster. Peste patru ani, rudele lui Newton au ridicat la mormântul său un monument cu chipul lui, decorat cu diferite embleme şi simboluri.

   Epitaful de pe mormânt are următorul text:

     “Aci se odihneşte sir Isaac Newton, nobil, care cu o raţiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mişcarea planeteler, căile cometelor şi fluxurile oceanelor.

      El a cercetat deosebirile razelor luminoase şi diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înţelept şi corect al naturii, al antichităţii şi al sfintei scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreţia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

ASTRONOMIA, EVOLUŢIE ŞI DESCOPERIRI DE-A LUNGUL SECOLELOR

Astronomia este, în opinia generală, cea mai veche dintr ştiinţele naturii, originile acesteia întrezărindu-se în paleolitic (epoca veche a pietrei), cea dintâi etapă a istoriei omului. Etimologia denumirii atribuite acestei ştiinţe este de origine greacă, fiind compusă din substantivele „astron” (astru) şi „nomos” (ştiinţă). Obiectul de studiu al astronomiei este, în consecinţă, materia (în toate formele sale de organizare) din univers: galaxii, stele, materie interstelară, planete, sateliţi naturali şi artificiali ai planetelor, etc.

Este bine-cunoscut faptul că „motorul” dezvoltări astronomiei ca ştiinţă in-dependentă l-a constituit, încă de la origini, necesitatea orientării spaţio-temporale, a marcării precise a unor evenimente cu importanţă practică.

Fără îndoială, progresul hotărâtoraş astronomiei antice a fost determinat de civilizaţia greacă. Din păcate, textele învăţaţilor greci antici nu ne-au parvenit, însă informaţii relevante privind contribuţia decisivă a civilizaţiei greceşti, începând cu secolul al VI – lea î. Ch. în studiul astronomiei sunt consemnate cu minuţiozitate în texte târzii.

Pentru greci, toate domeniile cunoaşterii obiective încep de la Homer. Acesta îşi merită pe deplin atributul de părinte al geografiei, însă tot el ajunge primul la noţiunile de „orizont” şi „cerc arctic”. Informaţiile scrise privindaceste contribuţii sunt cuprinse în magistrala „Geografie” a lui Strabon, scrisă de către acesta în secolul 1 d.Ch. Homer remarcă stelele care nu apun niciodată şi numeşte cercurile descrise de acestea pe sfera cerească „cercuri arctice”. Între ele, Homer remarcă Ursa, cea mai strălucitoare constelaţie din cercul de stele mereu vizibile pe bolta cerească a Greciei.

Thales din Milet, unul din cei 7 înţelepţi ai Greciei, a cărui viaţă se desfă-şoară cel mai probabil între anii 624-548 î.Ch. a iniţiat la Greci studiul sistematic al naturii şi al matematicii. Întemeietor al şcolii Ioniene, Thales consideră apa ca ele-ment fundamental în Univers. Referitor la structura acestuia, Thales afirma (în opi-nia lui Strabon) că: „Pământul, centrul Universului, are forma unei farfurii întinse ce pluteşte pe apă. Deasupra lui se găseşte bolta cerului, fixă şi solidă, de care sunt prinse stelele. Apa, elementul primordial, umple la nesfârşit spaţiul de sub Pământ şi de deasupra boltei cereşti”.

Pythagoras (581-500 î.Ch.) întemeietorul celei mai importante şcoli filozo-fice a Greciei antice, s-a născut în Samos. A fost matematician celebru, creator al acusticii, dar şi autor al unui număr important de descoperiri astronomice. Acesta a depăşit pe înaintaşii săi considerând, primul, că „Pământul are formă sferică, ca şi ceilalţi aştri”. De asemenea, Pythagoras contrazice primul, în mod direct, concepţia geocentrică. Pământul nu mai stă în centrul Universului, ci îşi ocupă locul său lipsit de privilegii între ceilalţi aştri. Împreună cu discipolii săi cei mai importanţi (Philolaos, Ecphantos, Heracleides Ponticul şi Aristarchos). Pythagoras a observat că Soarele parcurge drumul său zilnic de la est către vest şi simultan se înalţă (înce-pând cu solstiţiul de vară), relevând două mişcări aparent distincte, diurnă şi anuală. În mod special trebuie remarcat faptul că Ecphantos, unul dintre cei mai tineri pythagoreici, a ajuns primul la ideea mişcării Pământului în jurul axei sale. Heracleides Ponticul a remarcat o anumită dependenţă a planetelor Mercur şi Venus faţă de Soare, iar mai târziu, în secolul III, Aristarchosdin Samos a arătat primul că Soarele este incomparabil mai mare decât Pământul. Un alt fapt important precizat de Strabon este acela că Pytheas Messaliotula fost primulcare a identificat pe cer locul Polului şi a definit cercul polar.

Un alt mare erudit al antichităţii, Erathostenes, născut în colonia greacă Cyrene (aflată pe teritoriul de nord al Libiei) în jurul anului 284 î.Ch. este acela care a evluat pentru prima dată în mod ştiinţific circumferinţa Pământului. Un alt mare geometru, Apoloniu din Pergam (250-180 î.Ch.) , introduce pentru prima dată epiciclurile şi deferenţii  pentru a explica mişcarea anuală aparentă a planetelor, intens folosite în secolele următoare.

Cel mai mare astronom al antichităţii, Hipparchos s-a născut în 190 î.Ch. în Niceea Bythiniei şi a trăit în insula Rodos. Deşi s-a menţinut în cadrul rigid al sistemului geometric, Hipparchos a  calculat (folosind epiciclurile şi derenţii) table destul de precise ale mişcării Soarelui şi Lunii, fiind în măsură să ofere predicţii precise ale eclipselor. El este, conform datelor cunoscute până acum, descoperitorul fenomenului de precesie şi autorul unui catalog stelar cuprinzând 1080 de stele. Claudiu Ptolomeu (90-160 d.Ch.) încheie seria marilor astronomi ai Greciei antice, autor al monumentalei „Megale sintaxis” care preia şi dezvoltă cele mai importante rezultate ale predecesorilor săi, în special ale lui Hipparch. Tot acesta, studiază pentru prima dată refracţia astronomică a luminii provenite de la aştrii.

Cinsprezece secole mai târziu, Nicolai Copernic (1473-1543) a publicat în anul morţii sale monumentala: „De revolutionibus orbium coelestium”, precedată de o variantă în manuscris mult mai restrânsă (intitulată „Comentariolus”) în care a fundamentat sistemulheliocentric al lumii, chiar dacă unele inexactităţi erau menţinute (Soarele este centrul Universului, orbitele planetelor sunt circulare iar vitezele acestora sunt constante). La 7 ianuarie 1610, Galileo Galileidescopera cei patru sateliţi giganţi ai lui Jupiter (care îi poartă şi numele) şi în aceaşi perioadă Johannes Kepler descoperă pe baza datelor observaţionale puse la dispoziţie de Tycho Brahe adevăratele legi de mişcare ale planetelor, pe baza cărora Isaac Newton descoperă cauza acestor mişcări , formulând Legea atracţiei universale.

Secolele XVII şi XVIII sunt marcate de o evoluţie spectaculoasă a instrumentelor astronomice şi a tehnicilor de observare. Demne de remarcat pentru evoluţia navigaţieiastronomice sunt construcţia sextantului (1730), al cărui principiu fusese remarcat încă de Newton şi construcţia primului cronometru în 1761, care menţinea timpul mijlociu la Greenwich, cu o precizie de 0,1 secunde, permiţând navigatorilor determinareadeterminarea cu o precizie corelată a longitudinii geografice (ca diferenţă între timpul locului şi timpul la Greenwich). La începutul secolului al XIX – lea, Gauss elaborează metoda analitică de determinare simultană a latitudinii şi longitudinii, pentru ca cu şase decenii mai târziu Marq de Sant-Hillaire să elaboreze (având ca predecesori străluciţi pe Summer şi Achimov) teoria dreptei de înălţime baza astronomiei nautice moderne. Toate aceste geniale desco-periri, şi multe altele care nu au fost amintite, pun astăzi la dispoziţia navigatorilor instrumente precise de determinare continuuă şi precisă a poziţiei navei. Dintre aces-tea, sistemul global de poziţionare prin satelit  GPS oferă un model perfect de aplicare a principiilor clasicee de poziţionare din astronomia secolului al XVIII – lea la ultra – tehnologia  secolului XXI.

Delta Dunării

Delta Dunării este situată în sud-estul României, la gurile de vărsare ale Dunării în Marea Neagră. Delta Dunării este o formă de relief rezultată din depunerile de mâl şi nisip aduse de Dunăre, pe un teren cu pantă lină în condiţiile lipsei mareei şi a acţiunii curenţilor litorali. Se caracterizează prin alternanţa de ape şi uscat, prin floră şi faună deosebită. Suprafaţa Deltei este de 7500 kmp din care 5800 pe teritoriul României. Clima Deltei este specifică, cu puţine precipitaţii, dar cu umezeală provenită din evaporaţii, cu veri răcoroase şi cu ierni fără temperaturi foarte scăzute, dar vântoase.

Din punct de vedere al florei pentru Delta Dunării este specifică vegetaţia plutitoare iar biotopurile sunt diverse: mlaştini stuficole, lacuri, plaur plutitor sau fix, păduri de foioase, vegetaţie de grind cu sol sărat, pădure luxuriantă(Grindul Letea ,cu aspect tropical).

Ecositemul acvatic are la baza lanţului trofic fitoplanctonul, numeroase specii de alge brune, verzi şi albastre şi zooplanctonul cu care se hrănesc organismele care trăiesc in mâl şi pe fundul apei(nevertebrate, moluşte ca scoicile şi melcii precum şi stridii în zona maritimă, o mare varietate de viermi cum ar fi lipitorile ,cefalopodele, crustacee ca racii, garizii, crabii). Un sector foarte important este ocupat de vegetaţia acvatică a cărei bază este stuful, constituit în plauri prin aglomerarea rădăcinilor plutitoare(rizomi). Plaurul constituie elementul portant a celorlalte plante. Stuful este o plantă perenă care acoperă 1500 de kmp din suprafaţa Deltei si este exploatat economic. Plante acvatice: nufărul alb(Nymphaea alba), nufărul galben, de o importanţă excepţională pentru depunerea icrelor animalelor acvatice. Stomatele sunt pe suprafaţa lucie a frunzelor polenizarea o asigură insectele, fructul se coace în adânc iar seminţele plutesc. Seminţele nuferilor sunt agreate de păsări. Alte plante plutitoare: lintiţa(lemna), peştişoara(salvinia), precum şi plante carnivore: urticularia şi aldrovanda. Terenurile mlăştinoase sunt acoperite cu papură şi rogoz, stânjenei galbeni(iris pseudacorus), izma de baltă, măcrişul de apă, salcie cenuşie. Pe grindurile fluviale cresc plopi albi, plopi negri, mai multe specii de salcie, vâsc, cătină, mure, ciuperci, iar în apropierea mării pelinul, iarba sărată, volbura de nisip. Pe Grindul Letea care este monument al naturii trăiesc: frasinul pufos, viţa sălbatică hamei, volbură, garoafa de nisip, obsiga, pipirigul stejarul brumăriu , păducel, măceş, corn, periploca graeca, cu aspect mediteranean.

Dintre insectele din regiune foarte bine reprezentaţi sunt ţânţarii, buhaiul de baltă, mai multe specii de libelule, tăunii şi ca o curiozitate în zona Letea scorpionul. Insectele acvatice sunt reprezentate de purecii de baltă, păianjenii de apă şi mai multe specii de fluturi.

Principala bogăţiei faunistică a deltei este peştele, reprezentat de peste 110 specii cum ar fi: crapul, somnul, avatul, plătica, ştiuca, babuşca, roşioara, caracuda, morun, nisetru, cega, păstrugă, viza(Acipenseridae sturio, este un peşte rar întâlnit în apele noastre ), în lacuri întâlnim chefalul, labanul, şalăul(care trăieşte in apele salmastre), bibanul, carasul. În dreptul gurilor Dunării se pot întâlni hamsiile, sardelele, hrana preferată a rechinilor, amurul alb, ţiparul, anghila, calcanul, lufarul, sânger. Unii peşti migrează pentru a-şi depune icrele spre exemplu scrumbia de Dunăre (Alosa pontica) şi  scrumbia albastră, care intră primăvara în cârduri pe râuri şi până la izvoarele Dunării. La gurile Dunării trăieşte o specie mică de rechini, Squalus. Peştii constituie o sursă importantă de hrană pentru păsări şi mamifere acvatice. O parte din peşti migrează din bălţi în Dunăre şi invers pentru hrănire şi reproducere.

Delta adăposteşte o bogată faună ornitologică formată din circa 300 de specii, în mod deosebit în cârduri mari venind de la mari depărtări: din nordul îngheţat şi din afara Europei. Delta reprezintă un important loc de trecere şi iernare. În anii „80 au fost numărate 4 milioane de exemplare, grupate pe anotimpuri. O  parte dintre păsări sunt specii sedentare: pescăruşii, piciorongul, stârcul, lăcarul cenuşiu, cufundacul, lopătarul, cristeiul, fluierarul, stăncuţa, vulturul, şoimul dunărean, chirighiţa, bufniţa, vânturelul, lişiţa, găinuşa de apă, prundaşii, porumbelul de scorbură, călifarul alb şi corcodelul, pe lângă speciile comune pentru România: cioara, ciocănitoarea, guguştiucul, piţigoiul, vrabia, vulturul codalb.  Majoritatea păsărilor fac parte din categoria păsărilor migratoare. Din Asia vin hoitarul alb, egreta mate, raţa roşie, lebăda, cormoranul mare. Din regiunea siberiană vin huhurezul mare 3 specii de raţe lebăda de iarnă, fluierarul negru şi becaţina din regiunea arctică trec in pasaj gârliţa, gâsca cu piept roşu, sitarul, raţa cu cap negru. Din sud vin în deltă pelicanul comun şi pelicanul roz (creţ), cocori, lăstunul de mal, barza albă, raţa cu ciuf. Schimbarea condiţiilor ecologice conduce la o deplasare a ponderii numerice din zonele centrale spre cele periferice: insula Sacalin, Grindul Lupilor, Histria.

Lumea mamiferelor este bine reprezentară: vidra, nurca, enotul, bizamul, şobolanul de apă, nevăstuica, pisica sălbatică, nutria, vulpea şi lupul de stuf  adaptate bine mediului de plaur, se mai întâlnesc în zonele cu teren ferm mistreţul, dihorul, căprioara, bursucul, şi în iernile în care Dunărea îngheţa, elanul în pădurea Carorman. La gurile Dunării trăiesc delfini iar pe litoralul nordic foca cu burtă albă.

Regiunea de la gurile Dunării este bogată în broaşte(5 specii), tritonul cu creastă,4 specii de şopârle, şerpi de apă şi  broaşte ţestoase. În pădurea Letea sunt vipere.

  Influenţa mediului.  În Delta dunării există o varietate de biocenoze datorită unei mari variaţii de mediu: ape curgătoare(braţe şi canale cu apă curgătoare) lacuri şi bălţi, plauri plutitori, pădure de foioase, grinduri nisipoase şi sărate, culturi agricole, ape salmastre. În unele zone sunt păsări şi animale care s-au adaptat în mediul urban.

Clima este o climă de stepă temperată moderată de influenţa Mării Negre şi a bălţilor. Precipitaţiile sunt sub media anuală de 450 de mm, cu zăpezi puţine( 9 zile pe an la Sulina). Fenomenul caracteristic deltei este vântul(peste 300 de zile pe an), iar toamna este ceaţă. Datorită variaţiei încălziri şi răcirii diferite a suprafeţelor de nisip şi de apă se naşte o briză diurnă cu efect local. Umiditatea relativă a aerului este mare. Dunărea înghheaţă uneori iarna, iar bălţile şi lacurile îngheţă întotdeauna iarna, ceea ce afectează negativ lanţul trofic. O mare influenţă asupra ecosistemelor o are variaţia sezonieră a apelor  care ridică şi coboară nivelul în lacuri şi bălţi stimulând migraţia şi reproducere animalelor acvatice şi cuibăritul păsărilor. Delta Dunării este inclusă în Rezervaţia Biosferei monument al naturii protejat de UNESCO.

Michelangelo Buonarroti

MICHELANGELO di Lodovico Buonarroti Simoni (1475-1564) a fost fara nici un dubiu unul dintre cei mai inspirati creatori din istoria artei. El a reprezentat altaturi le Leonardo da Vinci cea mai puternica forta din renasterea italiana. Ca sculptor, pictor, arhitect si poet, Michelangelo a exercitat o puternica influenta asupra contemporanilor sai si asupra artei din vestul Europei in general.
Florentin (desi s-a nascut pe 6 martie 1475, intr-un mic oras numit Caprese, langa Arezzo) Michelangelo a continuat de-a lungul vietii sale sa fie atasat de acest oras, de arta si de cultura lui. Si-a petrecut cea mai mare parte a vietii de adult in Roma, fiind angajat al Papei. Cu toate acestea prin testament a cerut sa fie ingropat in Florenta.       Tatal lui Michelangelo, un oficial florentin pe nume Ludovico Buonarroti, avea legaturi cu familia Medici, aflata pe atunci la guvernare. El si-a trimis copilul, pana la varsta de treisprezece ani, in atelierul de lucru al pictorului Domenico Ghirlandaio.La varsta de cincisprezece ani, Michelangelo studiaza sculptura si la scurt timp este invitat in casa lui Lorenzo de Medici Magnificul. Aici a avut oportunitatea de a conversa cu tinerii Medici, doi dintre acestia devenind mai tarziu Papa (Leo al X-lea si Clement al VII-lea). De asemenea devine familiarizat cu umanisti de talia lui Marsilio Ficino si Angelo Poliziano, poetul, care ii vor deveni vizitatori obisnuiti.
Michelangelo a realizat cel putin doua sculpturi in relief pana la varsta de saisprezece ani, si anume: Batalia Centaurilor si Madona pe trepte, amandoua realizate in casa Buonarroti, Florenta.                                                                                                                            Patronul sau, Lorento de Medici, a murit in anul 1492. Doi ani mai tarziu, Michelangelo fuge din Florenta (de unde familia Medici fusese temporar exclusa) in Bologna, unde intre anii 1494-1495 a executat numeroase statuete din marmura pentru biserica din San Domenico.
Din Bologna, Michelangelo a ajuns in Roma, unde a putut examina multe statui clasice, nou descoperite, si multe ruine. In urmatoarea perioda a inceput seria de sculpturi la scara mare, cum ar fi cea a lui Bacchus (una dintre putinele lucrari de natura pagana cu importanta mai mare decat lucrarile sale de natura religioasa).
Cam in aceelasi timp, Michelangelo a realizat sculptura numita Pieta. Originalul se afla in prezent in Basilica Sfantului Petre. Una dintre cele mai faimoase opere de arta, Pieta a fost probabil terminata de Michelangelo, pana la varsta de douazecisicinci de ani si este singura lucrare pe care a semnat-o vreodata. Tanara Maria este sculptata stand maiestos, tinand corpul mort al lui Isus Cristos pe genunchi, tema fiind imprumutata din arta nord-europeana. In loc sa-si dezvaluie necazul extrem, Maria este stapanita iar expresia fetei sale este una de resemnare in fata mortii. In aceasta lucrare, Michelangelo sintetizeaza inovatiile din sculptura ale predecesorilor sai din secolul al XV-lea, cum ar fi Donatelo, adaugand la aceasta, noua monumentalitate a stilului renascentist din secolul al XVI-lea.                                                                                                    In perioada 1501-1504, dupa reintoarcerea sa la Florenta, Michelangelo sculpteaza magnifica statuie „David” (care are o inaltime de patru metri si treizecisipatru de centimetri). Eroul vechiului testament este prezentat nud, tanar si suplu, musculos si vioi, privind in abis, de parca l-ar cantari din ochi pe dusmanul sau Goliat, pe care inca nu l-a intalnit inca. Intensitatea arzatoare a expresiei faciale a lui David este o trasatura caracteristica multor figuri realizate de Michelangelo, asemenea personalitatii sale. David, cea mai faimoasa sculptura a sa, a devenit simbolul Florentei iar originalul a fost plasat in Piata Signoria in fata Palatului Vecchio, primaria florentina. A fost pentru prima oara cand un nud de asemenea dimensiuni a fost expus intr-un loc public. Aceasta a fost posibil deoarece David intruchipa cele doua virtuti ale patronului orasului, Hercule, si anume puterea si mania.
Prin aceasta statuie, Michelangelo a demonstrat lumii nu doar ca si-a depasit toti contemporanii dar si ca, asemenea grecilor si romanilor, a reusit sa adune intr-un tot unitar frumusetea formala si puternica expresivitate plina de inteles.
Michelangelo nu ne prezinta un David invingator, ci face portretul tanarului dinaintea bataliei. 

Cand inca era ocupat cu realizarea lui David, lui Michelangelo i s-a dat oportunitatea de a-si demonstra abilitatea de pictor. A realizat astfel o pictura murala intitulata „Batalia de la Cascina”, destinata pentru Sala Cinquecento din Palatul Vecchio, vis-a-vis de „Batalia de la Anghiari” a lui Leonardo. Artistul a creat astfel o serie de nuduri si de figuri intr-o varietate de pozitii si situatii care vor constitui, de fapt, preludiul pentru viitorul sau mare proiect: Capela Sixtina, din Vatican.

1505 Michelangelo este chemat la Roma, de catre Papa Iulius al II-lea, pentru doua motive. Cel mai important dintre ele este, dupa cum am amintit, realizarea frescei din Capela Sixtina. Lucrand deasupra capelei, stand pe spate pe schela, Michelangelo a pictat, intre 1508-1512, una dintre cele mai frumoase picturi ale tuturor timpurilor. 

Pe bolta Capelei, Michelangelo a construit un sistem complicat de decoratii in care a inclus noua scene din Geneza, incepand cu „Separarea intunericului de zi” si incluzand „Creatia lui Adam”, „Creatia Evei”, „Tentatia si decaderea lui Adam si a Evei” si „Potopul”. Aceste scene centrale sunt inconjurate de profeti pe tronuri de marmura si de alte subiecte din Vechiul Testament.
Pentru a se pregati in vederea realizarii acestei imense lucrari, Michelangelo a desenat numeroase figuri. Ele demonstreaza maiestria sa in ceea ce priveste redarea anatomiei umane. 

Inainte de misiunea sa de a picta Capela Sixtina, Michelangelo a fost desemnat de catre Papa Iulius al II-lea sa-i faca mormantul, care se dorea a fi cel mai magnific al timpurilor crestine. Trebuia sa fie localizat in noua Biserica a Sfantului Petre, care era inca in constructie. Michelangelo a inceput munca la realizarea acestui proiect foarte entuziasmat. Opera trebuia sa includa mai mult de patruzeci de figuri. Artistul si-a pierdut luni intregi pentru a obtine marmura de Carrara. Datorita unei crize temporare de bani, Papa a ordonat sa fie lasat de o parte lucrul la mormantul sau, in favoarea realizarii Capelei Sixtine.
Cand Michelangelo s-a intors la mormant, el a redesenat intreaga constructie la o scara mult mai modesta. Oricum, el l-a realizat, pentru Iulius al II-lea, pe Moise (in anul 1515) ca figura centrala in mult mai redusul monument funerar care acum avea sa fie localizat in Roma, in Biserica Sfantul Petru Vincoli.                                                                                       Patriarhul sta atent, intr-o nisa putin adanca, tinand tablitele cu Cele Zece Porunci, cu barba lunga ajungandu-i pana la mainile puternice. Se uita departe de parca ar comunica cu Dumnezeu.
Alte doua superbe statui, „Sclavul orb” si „Sclav vopsind” (amandoua se afla in prezent la Muzeul Luvru, in Paris) demonstreaza maiestria sa in sculptura. El este de parere ca figura se afla apriori in blocul de piatra, iar artistul nu face altceva decat sa indeparteze surplusul si sa elibereze forma. Michelangelo si-a lasat numeroase sculpturi neterminate,

deoarece a fost satisfacut de ele asa cum aratau sau pur si simplu nu mai intentiona sa le foloseasca.
Proiectul pentru realizarea monumentului funerar pentru Papa Iulius al II-lea necesita cunostinte de arhitectura. Aceasta nu era o problema pentru Michelangelo, deoarece inca din 1519 activitatea sa incepuse si in acest domeniu, cu planul pentru fatada Bisericii Sfantul Lorenzo, din Florenta (nerealizata de altfel). In anii 1520 proiecteaza Libraria Laurentiana, desi aceasta structura este terminata decade mai tarziu. Michelangelo si-a luat, ca punct de plecare in constructiile sale, predecesorii florentini dar in plus a introdus aceeasi energie care-i caracterizeaza sculptura si pictura. In loc sa fie consecvent practicilor greci si romane, Michelangelo foloseste motive (coloane, console etc) intr-un scop personal si expresiv.                                                                                    Partizan al factiunii republicane, Michelangelo a participat in perioada 1527-1529, la razboiul impotriva familiei Medici si a supervizat fortificatiile florentine.
In timpul vietii sale, Michelangelo a fost un prieten intim al printilor si al Papei, de la Lorenzo de Medici si pana la Leo al X-lea, Clement al VIII-lea si Pius al III-lea, al cardinalilor, al pictorilor si al poetilor. Chiar daca pare greu de crezut, Michelangelo si-a exprimat cel mai bine modul de a gandi, despre sine si despre lume, in poeziile sale, mai degraba decat in celelate opere. Multe dintre versuri se refera la arta si la greutatile pe care le-a intampinat in realizarea acesteia sau la filosofia neoplatonica si relatiile interpersonale. Michelangelo isi merita intr-adevar apelativul de „divin” asa cum l-a numit poetul renascentist Ludovico Ariosto.