Plecând de la un sistem solid de cunoştinţe teoretice şi având ca ghid valorile şi atitudinile, asistentul social
realizează împreună cu clientul o serie de activităţi respectând o anumită metodologie în vederea atingerii unor
scopuri. Aceste activităţi necesită o serie de abilităţi şi deprinderi, mai mult chiar, ele însele pot constitui
abilităţile propriu-zise. Pentru aceasta, în timpul formării profesionale sunt necesare perioade de pregătire şi
dezvoltare a deprinderilor de bază - aceasta în special în intervalul de formare „generalistă" - pentru ca mai târziu
asistentul social să-şi dezvolte şi să-şi specializeze abilităţi avansate, necesare lucrului cu populaţii/clienţi
speciali.
De altfel, dacă definim asistenţa socială ca fiind o relaţie interpersonală în procesul de ajutor al persoanelor
aflate în dificultate, trebuie să acceptăm că aceasta nu este altceva decât o activitate practică; asistenţa socială
poate fi deci definită:
- ca activitate practică ce înseamnă utilizarea unor cunoştinţe, respectând un cod etic, şi aplicarea acestora în
utilizarea unor abilităţi specifice;
- ca având drept scop ajutorul acordat unor categorii de populaţii sau persoane pentru a le satisface o serie de
nevoi speciale prin eliminarea dificultăţilor interne şi externe;
- ca fiind construirea unor servicii specifice, în interiorul şi cu ajutorul societăţii, pentru a rezolva unele
probleme ale populaţiilor vulnerabile (copii, bătrâni, femei, săraci, minorităţi, persoane cu handicap etc.) în
vederea recuperării sociale şi participării acestora în procesele de schimbare din societate.
Prin scopul său, asistenţa socială este o activitate eminamente plasată în zona acţiunii propriu-zise; indiferent de
stil sau strategie, asistentul social acţionează şi dezvoltă - dezvoltându-se totodată pe el însuşi - componente la
nivelul comportamentului, chiar dacă uneori intră în conflict cu diferite sisteme de valori, inclusiv cu cel
personal. Aşadar, asistenţa socială este o combinare de abilităţi şi deprinderi care transpun în practică anumite
cunoştinţe.teoretice şi valori. Unele dintre aceste abilităţi sunt individuale şi aparţin asistentului social ca
persoană; este vorba despre aşa-numi-tele „abilităţi de relaţionare" : de a asculta, de a răspunde, de a comunica,
de a clarifica, de a accepta, de a critica, de a se confrunta, de a înţelege etc. Altele sunt de natură metodologicprofesională
: de a identifica o problemă, de a evalua trebuinţe, de a investiga, de a prelucra informaţii, de a
planifica activităţile, de a lucra în echipă, de a cerceta într-o manieră ştiinţifică, de a redacta o comunicare
ştiinţifică, de a conduce un caz ş.a.
Dar lista de abilităţi şi deprinderi fundamentale în asistenţa socială este foarte complexă: clasificările ce se pot
face sunt multiple. în primul rând însă, interesează faptul că toate răspund exigenţelor de practică; de la abilităţile
necesare publicităţii sau acţiunii legale şi până la cele reclamate de psihoterapie, asistentul social - generalist sau
specializat - are în vedere practica directă, concretă care se desfăşoară după următoarele principii :
1. practica în asistenţa socială constă în interacţiunea cu clientul şi mediul său;
2. în activităţile de practică, asistentul social participă şi îşi foloseşte conştient propria personalitate, cu
calităţile şi limitele sale ;
3. relaţia cu clientul trebuie să respecte principiul diversităţii umane şi pe cel al unităţii individuale;
4. în exercitarea profesiunii, asistentul social cunoaşte un proces de autodezvoltare şi autocunoaştere;
5. în prim-planul acţiunii trebuie să se menţină obiectivitatea profesională, care implică şi un anume grad de
implicare emoţională controlată;
6. preocupările profesionale faţă de client trebuie să cuprindă toate componentele exprimării acestuia:
biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea persoanei ca întreg implică abordarea în acelaşi timp a mai
multor factori: problema imediată şi efectele acţiunii pe termen lung, interesul şi bunăstarea clientului, dar şi
efectele asupra celor din orbita sa socială, autodezvoltarea şi autorealizarea asistentului social;
7. finalitatea acţiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare pozitivă printr-un tratament care
să respecte demnitatea clientului. Astfel încât trebuie evitate judecăţile, stigmatizările, respingerile. Trebuie
descoperite punctele tari şi comportamentele constructive concomitent cu acceptarea slăbiciunilor şi
comportamentelor distructive ale clientului;
8. orice activitate trebuie să plece de la principiul individualizării clientului, precizându-se cu exactitate
coordonatele particulare ale acestuia; fiecare client este unic, are ceva special şi în acelaşi timp reprezintă
umanitatea;
9. asistentul social trebuie să ofere clientului o dimensiune proiectivă, să privească în viitor, unde să descopere
o îmbunătăţire posibilă a situaţiei sale. Poziţia optimistă faţă de schimbare poate reprezenta o resursă a problemei
actuale, dar şi a altora ce pot surveni mai târziu;
10. esenţa activităţilor constă în participarea efectivă a clientului la propria schimbare; asistentul social trebuie
să rămână un colaborator, un antrenor ce-l învaţă pe client să se ajute singur. De aici decurg alte condiţionări:
- clientul are dreptul şi nevoia de a fi liber în deciziile sale;
- hotărârile sale îi exprimă gradul de autodeterminare;
- toate soluţiile sunt consecinţa dezvoltării deprinderilor de rezolvare a propriilor probleme;
principiul confidenţialităţii trebuie să fie întotdeauna respectat şi reglementat inclusiv prin prevederi juridice;
clientul are dreptul fundamental de a-şi cunoaşte traseul şi evoluţia în procesul de ajutor; evaluarea rezultatelor,
în toate secvenţele, trebuie făcută împreună cu clientul, atât pentru a fi mai eficientă, cât şi pentru informarea
acestuia cu privire la indicatorii schimbării.
Pentru a duce la bun sfârşit toate aceste exigenţe, se impune ca fiecare asistent social să-şi construiască propriul
stil, ce este o combinaţie între ştiinţa asistenţei sociale, stocată în cunoştinţe şi teorii, şi bagajul de valori şi
abilităţi cu care specialistul participă în exercitarea profesiunii. Dacă ştiinţa poate fi achiziţionată printr-un efort
bine determinat (acumularea în timpul studiilor, lecturi, publicistică, participări la activităţi ştiinţifice etc), stilul
propriu este un rezultat a mai multe elemente: valori proprii, deprinderi şi abilităţi, experienţe de viaţă şi
profesionale, calităţi personale, eforturi de autodezvoltare etc.
în concluzie, identitatea profesională a asistentului social este inconfundabilă şi presupune dezvoltarea
obligatorie a unor componente - cunoştinţe ştiinţifice, valori şi atitudini, abilităţi şi deprinderi - care, într-o
dinamică proprie, constituie metoda specifică a asistenţei sociale.
