Asistenţa socială este o realitate la fel de veche ca istoria umanităţii, cel puţin din două motive: în primul rând,
toate colectivităţile au avut întotdeauna în componenţa lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale,
s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface trebuinţele prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de
civilizaţie nu a lipsit total grija faţă de membrii aflaţi în dificultate. Astfel, sărăcia, dizabilităţile, existenţa
orfanilor şi a copiilor abandonaţi, a bătrânilor bolnavi şi fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea,
pe care omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să le rezolve apelând la diverse structuri şi mecanisme interne
de reglaj, unele spontane, iar altele instituţionalizate. Cu toate acestea, apariţia unei profesii centrate pe „tratarea
maladiilor sociale" în mod ştiinţific şi sistematic este un fapt relativ recent: primele decenii ale secolului XX sunt
martorele creării sistemelor naţionale de asistenţă socială şi, implicit, ale construirii identităţii profesiei de
asistent social.
După apariţia creştinismului, vreme de aproape două milenii, ocrotirea persoanelor, a grupurilor şi comunităţilor
aflate în situaţii problematice a fost preocuparea exclusivă a Bisericii, statele neimplicându-se în domeniul social
decât cu funcţii represive (vizând menţinerea statu-quo-ulm social-politic). Din zorii creştinismului şi până prin
secolul al XlX-lea, asistenţa socială practicată de instituţiile şi ordinele religioase a fost principalul punct de
sprijin pentru săraci şi pentru celelalte categorii defavorizate. în unele perioade ale Evului Mediu şi apoi în epoca
avântului capitalist, au existat iniţiative asistenţiale (destinate în special săracilor) avându-i ca promotori fie pe
indivizii bogaţi ataşaţi valorii creştine a carităţii, fie comunităţile rurale şi urbane, utopiştii şi industriaşii
convinşi de eficienţa economică pe termen lung a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale salariaţilor lor. Trebuie
precizat, de asemenea, că însăşi puterea politică din anumite ţări (în special din cele protestante) a manifestat un
oarecare interes pentru problemele sociale, însă dintr-un alt unghi şi din alte motive decât cele ale Bisericii.
începuturile creştinismului au fost marcate de prigoana practicată deopotrivă de autorităţile imperiale şi de
religiile concurente, astfel încât primii creştini au trebuit să se preocupe mai mult de supravieţuirea comunităţilor
lor decât de implicarea în misiuni sociale. Abia după oficializarea creştinismului ca religie de stat a fost posibilă,
sub ocrotirea împăraţilor romani, de la Constantin cel Mare (306-337) şi până la Iustinian (527-565), înfiinţarea
câtorva instituţii asistenţiale ca : brefotrofiile (leagănele pentru copiii abandonaţi, în vârstă de până la 7 ani),
orfanotrofiile (orfelinatele), partenocomiile (case de adăpost pentru tinerele fete provenite din familiile sărace
sau din orfelinate), ghirocomiile (aziluri pentru văduvele bătrâne şi fără sprijin) şi Societatea religioasă a
Parabolanilor (grupuri de voluntari creştini care îndeplineau servicii sanitare în folosul celor afectaţi de diferite
maladii) (Mănoiu, Epureanu, 1996, pp. 1-4). Funcţionând autonom sau în interiorul aşezămintelor religioase,
respectivele instituţii se bucurau de suportul material şi de îndrumarea spirituală a Bisericii, prin episcopi,
educatori religioşi şi duhovnici.
Indiferent de beneficiarul lor, acţiunile asistenţiale ale Bisericii s-au întemeiat în primul rând pe o concepţie
„pozitivă" despre sărăcie. Ţinând de o ordine socială pe care Dumnezeu a creat-o, existenţa bogăţiei şi a sărăciei
reprezenta un fapt normal în lumea feudală şi chiar un fapt pozitiv în multe privinţe : pe de o parte, a te naşte şi a
trăi în sărăcie reprezenta o şansă pentru dobândirea vieţii veşnice după moarte (căci se apreciază în scrierile
biblice că săracii vor dobândi împărăţia cerurilor mai lesne decât bogaţii); pe de altă parte, sărăcia dădea şansa
celor bogaţi de a practica milostenia, caritatea, fără de care nu puteau spera la salvarea sufletelor lor. Aşadar, „nu
numai că sărăcia nu era considerată o problemă, ci, dimpotrivă, ea era idealizată, considerată în termeni pozitivi"
(George, 1973, p. 3). în planul relaţiilor sociale şi politice, această concepţie conducea la justificarea ordinii
sociale existente şi la absolvirea statului de orice responsabilitate faţă de supuşii săi săraci. Singurele raporturi
„contractuale" existau între seniori şi şerbi, în sensul că cei dintâi trebuiau să se îngrijească de condiţiile de viaţă
ale celor din urmă, cu deosebire în anii în care factorii naturali nu permiteau obţinerea unor recolte bune. în acele
condiţii, „asistenţa" seniorială era deopotrivă un prilej de practicare a milei creştine şi o măsură de apărare a
propriilor interese economice (pentru că a nu lăsa şerbii să moară de foame echivala cu protejarea forţei de
muncă de pe domeniul feudal).
O dată cu destrămarea sistemului feudal din economia Europei Occidentale (începând cu secolul al XV-lea) şi cu
apariţia raporturilor de muncă specifice capitalismului -raporturi între patron şi salariat -, se observă o creştere a
mobilităţii populaţiei şi naşterea unei noi categorii de săraci: oamenii din mediul rural lipsiţi de pământ sau de
alte mijloace materiale şi care caută în oraşe o slujbă pentru a-şi asigura subzistenţa. „Deposedaţii", cei „fără
stăpân" şi „fără meserie" îngroaşă rândurile sărăcimii oraşelor. Nobilimea se simte din ce în ce mai puţin
responsabilă faţă de populaţia de pe domenii, iar puterea regală (statul) caută să pună în sarcina Bisericii
obligaţia de a-i asista pe săraci. „Mănăstirile, bisericile, spitalele şi alte instituţii întreţinute de către Biserică
deveniră reţeaua naţională de asistenţă a săracilor. Totuşi, responsabilitatea lor era morală, şi nu contractuală, ca
aceea care exista între şerbi şi nobili" (George, 1973, p. 4). întrucât economia liberală ce se năştea nu oferea
practic nici o şansă de supravieţuire celor care nu aveau un loc de muncă şi un salariu, singura lor speranţă o
reprezenta caritatea creştină.
Cu toate că la începutul epocii moderne sărăcia nu era considerată încă o problemă socială, ci doar una moralreligioasă,
puterea politică percepea totuşi ca pe un fapt deosebit de grav creşterea populaţiei urbane sărace,
aflată în căutare de slujbe şi nevoită să cerşească. Această masă umană reprezenta o ameninţare fără precedent
pentru ordinea socială, aşa încât statul s-a simţit dator să reacţioneze. Pentru a-şi justifica măsurile represive
contra săracilor, statul avea nevoie de o schimbare de optică în privinţa interpretării creştine a sărăciei. De la
imaginea pozitivă pe care o avea în Evul Mediu timpuriu, la sfârşitul acestei epoci sărăcia nu mai era văzută ca o
şansă şi o virtute, ci, dimpotrivă, ca un rezultat al leneviei, ca o greşeală morală şi chiar ca o crimă şi o
subversiune ce trebuie reprimate. Renaşterea contribuie şi ea la ştergerea „pozitivităţii mistice" a sărăciei, iar
Reforma lui Luther şi a lui Calvin îi retrage sărăciei sensul său absolut. în aceste condiţii, secolele XIV-XVII vor
cunoaşte dezvoltarea unei legislaţii menite să reducă mobilitatea socială şi să pedepsească vagabondajul şi
cerşetoria (care erau adesea acompaniate de dezordine şi „atentate" la adresa stabilităţii sociale). Lăsând pe
seama Bisericii sarcina asistenţei sociale propriu-zise, statul se dedică unei „asistenţe represive", derivate din
datoria lui de a apăra pacea şi statu-quo-ul.
în ţările catolice şi în lumea ortodoxă, în pofida unor încercări de reconsiderare a statutului moral al sărăciei şi al
carităţii, Biserica va continua să practice şi să propovăduiască un comportament asistenţial faţă de săraci,
rămânând până în secolul al XlX-lea cel mai important actor cu responsabilităţi sociale. Doctrina creştină
tradiţională a continuat să influenţeze spiritul prestaţiilor sociale şi după secularizare, demonstrând adânca ei
înrădăcinare în conştiinţa colectivă.
începând cu secolul al XVI-lea, teologii protestanţi retrag sărăciei şi carităţii „demnitatea" morală pe care le-o
acordase creştinismul tradiţional: condiţia sărăciei nu anunţă o glorie viitoare, după cum practicarea milosteniei
nu este un gest de „curtoazie" faţă de Dumnezeu; în fapt, mizeria şi bogăţia, dărnicia şi avariţia sunt toate
posibile cu voia Domnului: „Oamenii nu se pot justifica în faţa lui Dumnezeu prin eforturile, meritele sau
operele lor de caritate, ci în mod gratuit, datorită lui Hristos şi prin credinţă", afirma Calvin în Confesiunile de la
Augsburg. în aceste condiţii, starea socială a individului şi actele lui morale nu mai valorează într-un orizont
religios, ci au relevanţă în dimensiune civilă. „De acum înainte, sărăcia nu mai este prinsă într-o dialectică a
umilinţei şi a gloriei, ci într-un anume raport între dezordine şi ordine, care o închide în culpabilitate. Ea, care
purta deja de la Luther şi Calvin marca unei pedepse atemporale, va deveni, în lumea carităţii etatizate, concesie
vinovată faţă de propria-ţi persoană şi păcat împotriva bunului mers al statului. Ea alunecă de la o experienţă
religioasă care o sanctifică la o concepţie morală care o condamnă" (Foucault, 1968, p. 70).
Insistând asupra insuficienţei şi slabei eficiente a acţiunilor particulare de ajutorare a celor năpăstuiţi, criticând
formele de asistenţă care nu fac decât să întreţină starea de mizerie şi observând că, adesea, sărăcia se conjugă cu
viciul şi imoralitatea, Biserica şi statul deopotrivă vor percepe sărăcia ca pe o problemă socială şi ca pe o
ameninţare la adresa ordinii instituite. în consecinţă, nu se va mai pune problema ajutorării săracilor, ci aceea a
transformării lor în elemente inofensive pentru ordinea socială. Pentru aceasta, Biserica şi statul au ajuns la
crearea unor instituţii (ca spitalul public şi azilul) specializate în internarea şi ţinerea sub control a celor mai
săraci şi mai vicioşi indivizi.
întrucât nu dispăruse total imaginea pozitivă a sărăciei şi a carităţii, instalându-se însă pentru totdeauna percepţia
pericolului social pe care-l reprezentau masele sărace incontrolabile, gândirea religioasă a ajuns la un compromis
interpretativ: există o sărăcie în regiunea binelui moral (cea reprezentată de indivizii care primesc de bunăvoie şi
cu recunoştinţă asistenţa acordată de societate în cadrul azilului) şi o sărăcie nesupusă, ameninţătoare, diabolică
(a celor care nu acceptă regimul de internare şi supunere faţă de ordinea impusă de stat). Acest compromis a
constituit fundamentul ideologic al primelor încercări de legiferare laică în domeniul asistenţial.
De exemplu, pentru a putea răspunde presiunilor tot mai mari din partea mulţimilor crescânde de săraci,
monarhia engleză emitea în secolul al XVI-lea o serie de legi care obligau comunităţile să se îngrijească de
săracii din interiorul lor. Aceste legi, reunite în Elisabethan Act (1601), transformau apelul la generozitatea
voluntară într-o obligaţie socială. Tot în Anglia vom întâlni şi alte forme de luptă împotriva sărăciei: aşanumitele
workhouses, sistemele Roundsman şi Speenhamland. încă din secolul al XVII-lea existau în unele oraşe
ateliere publice (workhouses) în care cei săraci (indiferent de vârstă şi sex) puteau presta diferite munci, obţinând
un venit care le permitea să supravieţuiască. O lege din 1722 generaliza la scara întregului regat sistemul
atelierelor publice. în cadrul lor, munca era deosebit de grea şi prost plătită, rostul atelierelor nefiind acela de a-i
ajuta, ci de a-i pedepsi şi de a-i descuraja pe săraci să vină în oraşe, în mediul rural, unde atelierele publice erau
puţin numeroase şi unde numărul săracilor crescuse spectaculos în urma deposedărilor de pământ şi a decăderii
manufacturii textile familiale, se vor utiliza alte metode de asistenţă. Sistemul Roundsman presupunea
întreţinerea şomerilor de către cetăţenii parohiei din care aceştia făceau parte. Sarcina aceasta socială revenea, pe
rând, fiecărui cetăţean cu posibilităţi materiale. Sistemul Speenhamland consta în acordarea unor compensaţii de
venit muncitorilor cu salarii mici, compensaţii ce urmăreau atingerea unui prag calculat în funcţie de numărul
copiilor pe care muncitorul îi avea în întreţinere. Sumele necesare compensaţiilor salariale proveneau din banul
public. întreprinzătorii bogaţi preferau acest sistem obligativităţii acordării unor salarii minime garantate,
întrucât sarcina protecţiei sociale era astfel repartizată pe toţi membrii parohiei (ai comunităţii).
Dacă sistemul asistenţei comunale convenea unor întreprinzători, el limita practic orice posibilitate de creştere a
salariilor şi determina sporirea cheltuielilor publice. Totodată, contravenea principiilor economiei liberale şi
individualismului. Aşa încât, la începutul secolului al XlX-lea, clasa înstărită a făcut presiuni pentru
reintroducerea unei forme dure de asistenţă (workhouses), prin PoorLaw Act din 1834. Legea din 1834 era
expresia unei teorii care postula că „asistenţa liberă era un dezastru pentru individ, ca şi pentru ţară, în timp ce
asistenţa prin acele workhouses dure şi disuasive era singura soluţie reală la problema sărăciei" (George, 1973, p.
13).
Modul în care era concepută asistenţa socială a săracilor în epoca modernă era expresia unui sistem de alocare
autoritară a valorilor, sistem în care beneficiarii nu aveau nici un cuvânt de spus. Câtă vreme legislaţia socială
era elaborată de oameni care nu erau aleşi prin vot universal, ei legiferau doar în folosul marilor proprietari. O
dată cu acordarea dreptului de vot unui număr mai însemnat de cetăţeni (în a doua jumătate a secolului al XlXlea)
şi cu difuzarea ideilor socialiste, sărăcia a început să fie tratată ca o problemă socială care îşi are originea în
sistemul economic, şi nu în decăderea morală a indivizilor, în lenea şi în caracterul lor mizerabil. Astfel, în
primele două
decenii ale secolului XX, în numeroase ţări europene au apărut legi prin care sistemul economic capitalist era
„umanizat", determinând o serie de prestaţii în favoarea persoanelor în vârstă, a şomerilor şi a celor care, din
motive de sănătate, nu puteau 'munci. Legislaţia socială a acelor ani menţinea sistemul atelierelor publice, însă îl
făcea mai puţin dur şi inechitabil. Pentru ajutoarele acordate pensionarilor se utiliza banul public, iar pentru
celelalte forme de sprijin economic s-a introdus sistemul cotizării şi redistribuirii, specific asigurărilor sociale.
Primele legi destinate creării unui sistem de asigurări sociale apar în Germania, începând cu 1883. Legea iniţială
a asigurărilor în caz de boală a fost completată cu reglementări privind riscul de accidentare, invaliditatea şi
bătrâneţea. în Anglia, asigurările sociale de sănătate şi şomaj au fost iniţial reglementate printr-o lege din 1911.
România introducea şi ea în 1912, printre primele ţări din lume, o legislaţie a asigurărilor de boală, bătrâneţe,
accidente, invaliditate şi înmormântare, legislaţie precedată, în anul 1902, de Legea de organizare a Casei de
asigurări în caz de boală şi deces pentru meşteşugari (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 81).
Sfârşitul primului război mondial aducea cu sine, o dată cu pacea între statele implicate, şi un nou concept de
pace socială. Aceasta putea fi obţinută doar printr-un sistem legislativ bazat pe principiul justiţiei sociale, pe
ideea că populaţia defavorizată are anumite drepturi şi că asistenţa socială nu este o problemă de bunăvoinţă
politică, ci una de necesitate socială. în economia liberală a începutului de secol XX, s-a redefinit rolul statului în
raport cu munca şi capitalul: „Confruntării directe dintre capital şi muncă, violenţei imediate care decurgea din
aceasta, li s-a putut substitui necesitatea de a contabiliza economicul şi socialul, dar transferând această
necesitate statului, făcându-l pe acesta responsabil de devenirea societăţii" (Donzelot, 1984, p. 177). O dată cu
această fundamentală schimbare de optică în analiza problemelor societăţii industriale, ia naştere asistenţa
socială ca domeniu distinct de activitate.
Primul război mondial (1914-l918) demonstrase că marile probleme sociale existente în timp de pace, precum şi
cele generate de situaţiile de conflict militar nu se pot rezolva doar pe baza prestaţiilor Bisericii şi prin
intermediul asigurărilor sociale, ale căror capacităţi de compensare erau destul de restrânse. După o scurtă
perioadă de relansare economică şi de câştigare a unor drepturi politice de către cetăţeni, în America şi în toate
ţările europene criza economică a anilor 1929-l933 va afecta din nou condiţiile de viaţă ale păturilor sărace ale
societăţii. Marea criză economică readucea în actualitate problema intervenţiei statului în mecanismele
economiei liberale; fără a se amesteca în disputele ideologice sau în lupta dintre sindicat şi patronat, statul avea
datoria de a regla jocul cererii şi ofertei, „influenţând consumul prin sistemul de impozite, prin fixarea ratei
dobânzii şi prin sporirea cheltuielilor de stat, mai ales în domenii neproductive" (Zăpârţan, 1994, p. 131), cum ar
fi lucrările publice şi asistenţa socială. Anii '30 vor înregistra o reformare a doctrinei liberale clasice a laissezfaire-
ului (care limita intervenţia statului doar la garantarea libertăţii de acţiune a întreprinzătorului, la apărarea
legalităţii şi ordinii publice); noul curent din gândirea şi practica politică va purta numele de neoliberalism.
Susţinut în Europa de către John Maynard Keynes, iar în America de politica „New Deal" a preşedintelui
Roosevelt, neoliberalismul va constitui fundamentul teoretic al statului bunăstării generale (Welfare State).
Evoluând în domeniul prestaţiilor sociale de la condiţia de spectator (în perioada liberalismului clasic) la aceea
de tutore (garant al sistemelor de asigurare şi protecţie
socială minimală pentru menţinerea echilibrului social - de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi până după al doilea
război mondial), statul se va transforma, începând cu anii '50, în „furnizorul general de resurse şi de securitate
materială" (Dogan, Pelassy, 1992, p. 53). Preluând experienţa concentrării de resurse şi a redistribuirii dobândită
înaintea şi în timpul războiului, neputând elimina drepturile pe care clasele mijlocii şi sărace le obţinuseră până
atunci şi dorind să se pună la adăpost de pericolul comunist, statele occidentale vor instituţionaliza bunăstarea
generală. „Născut la confluenţa luptelor şi concesiilor, a calculelor şi ambiţiilor nobile, Welfare State s-a
înrădăcinat în reprezentările oamenilor printr-o prezenţă recunoscută din leagăn până la mormânt" (Dogan,
Pelassy, 1992, p. 47).
în paralel cu evoluţia sistemelor asistenţiale occidentale către „statul-providenţă", în ţările blocului comunist se
edifica un stat „providenţial" bazat pe economia centralizată şi pe proprietatea socialistă. Statul bunăstării din
ţările socialiste avea următoarele caracteristici:
- principala sursă de venit pentru toţi membrii societăţii o constituia salariul; veniturile provenite din
activităţile proprii sau pe baza proprietăţii erau nesemnificative;
- uniformizarea economică a cetăţenilor era dată de raportul dintre salariul minim şi cel maxim (aproximativ 1
la 6);
- inexistenţa şomajului (mai exact, existenţa „şomajului mascat") făcea inutilă instituirea ajutorului de şomaj;
- generalizarea sistemului de pensii şi alocaţii;
- educaţie şi îngrijire medicală gratuită pentru întreaga populaţie.
„Ca rezultat al acestui mod quasi-universal de protecţie socială şi de realizare pe diferite căi a unei egalităţi
sociale, nevoia de asistenţă socială fondată pe testarea mijloacelor individuale era foarte redusă (...). A existat
mereu o preferinţă ridicată pentru sporirea părţii bunăstării colective obţinute prin cheltuieli sociale, iar nu
individuale" (Zamfir, Zamfir, 1995, pp. 46-47).
Dacă bunăstarea în statul socialist se asociază cu o puternică tendinţă de uniformizare economică a cetăţenilor,
„statul-providenţă" fondat pe economia de piaţă nu are ca scop egalizarea veniturilor, ci asigurarea resurselor
pentru categoriile defavorizate şi creşterea permanentă a nivelului prestaţiilor sociale generale. Sursa principală a
veniturilor indivizilor o reprezintă salariile, dar şi profitul şi proprietatea. Din veniturile „primare", statul
colectează prin impozitare fondurile necesare activităţilor sale sociale. Aceste activităţi se împart în două mari
categorii:
a) gestionarea bunurilor indivizibile şi a serviciilor generale : această categorie de activităţi cuprinde bunurile şi
serviciile de care beneficiază întreaga populaţie (indiferent de situaţia materială pe care şi-o realizează prin
eforturi proprii), în mod indirect (spre exemplu, protecţia mediului înconjurător, investiţiile de utilitate publică
din transporturi şi comunicaţii, protejarea patrimoniului cultural) sau nemijlocit (serviciile de sănătate,
învăţământul gratuit, produsele şi serviciile subvenţionate de către stat);
b) transferurile sociale, adică redistribuirea unor resurse din venitul naţional în folosul păturilor sociale
defavorizate ; în categoria transferurilor sunt incluse : - asigurările sociale, care oferă resurse persoanelor ce nu
pot obţine venituri
prin activitatea proprie (pensiile de bătrâneţe, de boală şi de urmaş, ajutorul de şomaj);
- sprijinul economic acordat categoriilor de persoane cu nevoi speciale (familiile cu mulţi copii, persoanele cu
mobilitate scăzută sau cele cu deficienţe psihice etc.);
- asistenţa socială fondată pe testarea mijloacelor financiare individuale, asigurând protecţia persoanelor care
nu-şi pot satisface trebuinţele cu ajutorul resurselor proprii şi al serviciilor sociale din celelalte categorii.
Dezvoltarea acestei reţele de servicii generale şi centrate pe categorii de persoane sau pe indivizi a determinat
sporirea rară precedent a cheltuielilor cu destinaţie socială în ansamblul cheltuielilor publice, ajungând în anii '90
la aproximativ 25-30% din produsul intern brut al ţărilor din OCDE. în condiţiile crizei economice declanşate la
începutul anilor '70, edificiul statului bunăstării generale s-a văzut ameninţat de presiunea crescândă asupra unui
buget public din ce în ce mai fragil. Astfel a apărut necesitatea unei schimbări de strategie în ceea ce priveşte
finanţarea şi orientarea acţiunilor sociale ale statului. „Privatizarea statului bunăstării" (Naisbitt, Aburdene, 1993,
pp. 163-l88) s-a concretizat în concesionarea unor servicii publice către firme private, încurajarea sistemului
asigurărilor private, trecerea de la politica creşterii numărului locuinţelor sociale la aceea a stimulării proprietăţii
imobiliare, responsabilizarea comunităţilor locale în domeniul protecţiei sociale etc. Concomitent, a luat naştere
un nou curent de gândire socială (în special în Statele Unite ale Americii), care pune accent pe autoajutorare, pe
scoaterea individului de sub tutela uneori sufocantă a instituţiilor statului. în prezent, aşa cum arăta John Naisbitt
(Anul 2000 -Megatendinţe), macroeconomia şi marile programe sociale specifice statului bunăstării din deceniile
6-7 cedează în faţa microeconomiei societăţii informaţionale, bazată pe autoajutorare.
Societatea contemporană presupune o reevaluare a strategiilor asistenţiale, a rolului asistentului social şi a
statutului său în cadrul comunităţilor. Diversificarea şi specializarea serviciilor sociale necesită multiplicarea
resurselor materiale şi umane implicate în procesele asistenţiale. Din aceste motive statul bunăstării trebuie să
transforme comunităţile şi indivizii în parteneri în „afacerea asistenţială", eliminând sindromul dependenţei şi
presiunea asupra bugetului public, întrucât experienţa a demonstrat că nu întotdeauna creşterea cheltuielilor
sociale conduce la o creştere a calităţii serviciilor din domeniu. Se pune problema, aşadar, ca în raporturile dintre
stat şi societate „să se treacă de la o logică de asistenţă şi de substituire la o logică de responsabilizare, de
paritate şi chiar de egalitate" (Freynet, 1995, p. 39).
