Pentru încheierea valabilă a
unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor
condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii de formă, după cum, în
prezenţa anumitor împrejurări, expres determinate, a interzis încheierea
căsătoriei.
În ceea ce ne priveşte,
considerăm utilă delimitarea condiţiilor de fond de impedimente, întrucât, aşa
cum s‑a arătat, condiţiile de fond trebuie dovedite ca fiind îndeplinite de
cei care vor să se căsătorească, pe când impedimentele nu trebuie dovedite,
fiind suficient ca viitorii soţi să declare că ele nu există . Existenţa
impedimentelor poate fi invocată de către terţi pe calea opoziţiei la
căsătorie sau din oficiu, de către
ofiţerul de stare civilă .
Prin condiţii de
fond se înţeleg acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea
căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă. Sunt condiţii de fond: vârsta legală
pentru căsătorie; consimţământul viitorilor soţi; comunicarea stării sănătăţii
şi diferenţa de sex.
Impedimentele desemnează
acele împrejurări care nu trebuie să existe la încheierea căsătoriei, ca: existenţa unei
căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre soţi; rudenia în grad prohibit
de lege; adopţia; alienaţia sau debilitatea mintală. Deoarece
căsătoria se poate încheia numai dacă aceste împrejurări nu sunt prezente, unii
autori le denumesc şi condiţii de fond negative, după cum alţii afirmă că şi
condiţiile de fond pot fi considerate impedimente, întrucât şi ele pot fi
formulate negativ.
Desigur că s‑ar putea
vorbi numai de condiţii de fond la încheierea căsătoriei, incluzând în această
noţiune şi inexistenţa impedimentelor, după cum s‑ar putea menţiona numai
impedimentele, dacă în ele ar fi incluse şi condiţiile de fond formulate
negativ.
Concluzionând,
considerăm că, pentru raţiunile precizate mai sus, este bine a se distinge
impedimentele de condiţiile de fond, mai ales că şi legiuitorul consacră,
conceptul de impedimente prin
sintagma „piedică legală la căsătorie”.
În mod expres, Codul
familiei prevede trei condiţii de fond la încheierea căsătoriei:
o
vârsta matrimonială;
o
comunicarea stării sănătăţii şi
o
consimţământul viitorilor soţi .
La acestea ar mai putea fi adăugată, deşi legea nu o prevede în mod expres, şi
diferenţierea de sex. Necesitatea îndeplinirii
ei rezultă atât din aceea că unul dintre scopurile căsătoriei este procreaţia, cât şi din
întreg ansamblul normelor legale care reglementează relaţiile de familie.
În doctrină, condiţiile
de fond la încheierea căsătoriei sunt clasificate în: dirimante şi
prohibitive, dintr‑un punct de vedere, şi condiţii de ordin fizic, psihic şi
moral, dintr‑un altul.
Diferenţierea lor în
dirimante şi prohibitive are la bază caracterul
normei ce le reglementează. Sunt considerate dirimante acele condiţii ce sunt stabilite prin norme imperative şi
a căror încălcare atrage, ca sancţiune juridică civilă, nulitatea, iar prohibitive, acelea edictate prin norme
cu caracter dispozitiv şi a căror încălcare nu duce la nulitatea căsătoriei, ci
numai la sancţiuni disciplinare aplicate funcţionarului care a încălcat
dispoziţiile legale. În categoria condiţiilor dirimante sunt cuprinse: vârsta
matrimonială, consimţământul la încheierea căsătoriei şi diferenţa de sex,
iar în categoria condiţiilor prohibitive este amintită o singură împrejurare,
anume aceea de comunicare a stării sănătăţii viitorilor soţi.
Clasificarea
constând în condiţii de ordin fizic, psihic şi moral se face după scopul pe care‑l urmăresc şi elementele
a căror existenţă, la încheierea căsătoriei, o vizează. Sunt astfel considerate condiţii
de ordin fizic: diferenţa de sex,
vârsta matrimonială şi comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor
soţi; existenţa consimţământului şi exprimarea liberă este o condiţie de ordin psihic, iar împiedicarea
încheierii unei căsătorii între rude apropiate sau între persoane între care
există relaţii rezultate din adopţie sau tutelă constituie condiţii de ordin moral la încheierea căsătoriei.
Condiţiile de fond la încheierea
căsătoriei sunt:
Stabilirea vârstei
minime la care se poate încheia căsătoria este determinată de raţiuni de ordin
biologic şi social‑moral, urmărind a se asigura încheierea căsătoriei între
persoane apte de a întreţine relaţii sexuale normale şi de a înţelege
însemnătatea actului pe care‑l realizează.
Vârsta minimă pentru
căsătorie trebuie stabilită în relaţie directă cu pubertatea reală, care
depinde, după cum se cunoaşte, de diferiţi factori, printre care şi cei de
ordin climateric sau fiziologic. Potrivit dispoziţiilor C.fam. „Vârsta minimă
de căsătorie este de optsprezece ani.
Pentru motive temeinice, minorul care a
împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz
medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu
autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a
cărei rază teritorială îşi are domiciliul.
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau
se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt
părinte este suficientă.
Dacă nu există nici părinţi, nici tutore
care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a
autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.”
Prin acest
act normativ s-a înlăturat, în sfârşit, discriminarea pe motiv de sex care
exista la încheierea căsătoriei. Înlăturarea discriminării s-a realizat prin
creşterea vârstei minime la fete de la 16 la 18 ani, iar acesta este un plus al
legislaţiei actuale. De asemenea, considerăm că este pozitivă înlăturarea
posibilităţii încheierii căsătoriei, pentru motive temeinice, de la 15 ani,
vârstă care era necorespunzătoare datorită imaturităţii fizice, biologice şi
intelectuale a persoanei care era astfel incapacilă să exprime un consimţământ
valabil, dar şi să realizeze finalitatea căsătoriei, aceia a întemeierii unei
familii.
Această reglementare are un minus, anume acela că permite
ca, pentru motive temeinice, bărbatul să se căsătorească de la 16 ani, deci cu
doi ani mai devreme decât era permis în legislaţia anterioară. Această scădere
a vârstei minime legale pentru căsătorie la bărbat, chiar şi numai ca excepţie,
este contrară recomandărilor Comitetului pentru Drepturile Copilului care a
susţinut constant că egalizarea vârstei minime legale pentru căsătorie trebuie
să se facă prin ridicarea vârstei în cazul fetelor şi nu prin scăderea ei în
cazul băieţilor.
O limită maximă până la care se poate încheia căsătoria nu este
stabilită, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă
înaintată şi chiar, in extremis,
înainte de moarte. În aceste cazuri se legalizează, de obicei, situaţii de fapt
preexistente.
Legea nu stabileşte
nicio diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde concluzia că încheierea
căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârstă care există între
ei. Unii autoriapreciază însă că o diferenţă de vârstă prea mare între viitorii
soţi poate fi un indiciu că se voieşte încheierea unei căsătorii fictive.
Aşa cum am mai arătat
într‑o altă parte a expunerii noastre, consimţământul la încheierea căsătoriei
trebuie să aibă la bază relaţiile de ordin personal, de afecţiune şi de
încredere între viitorii soţi. Consimţământul, după cum rezultă din prevederile
C.fam., se exprimă în anumite forme în faţa ofiţerului de stare civilă, care
are îndatorirea de a verifica să nu fie viciat prin eroare, dol sau violenţă.
De obicei, consimţământul se exprimă prin răspunsul afirmativ pe care îl dau
viitorii soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă, dacă doresc să se
căsătorească unul cu celălalt. În cazul persoanelor care nu pot vorbi, el se
poate exprima şi în alt mod, însă trebuie să fie neîndoielnic. Pentru atestarea
consimţământului în cazul surdo‑muţilor sau al persoanelor care vorbesc o altă
limbă este necesară prezenţa unui interpret, împrejurare în legătură cu care
se încheie un proces‑verbal.
2.2.1. Lipsa consimţământului la
căsătorie. Încheierea unei căsătorii de către ofiţerul de stare civilă în absenţa
materială a consimţământului viitorilor soţi este greu de imaginat, căci ar
însemna ca, împotriva prevederilor C.fam., ofiţerul de stare civilă să încheie
căsătoria, deşi una sau amândouă persoanele aflate în faţa acestuia declară că
nu doresc să se căsătorească sau nu răspund în niciun fel (deoarece la actul
juridic al căsătoriei tăcerea nu valorează consimţământ).
Pentru a fi
valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie neviciat, să fie
actual, să fie dat personal, simultan şi public şi constatat de către ofiţerul
de stare civilă.
a) Consimţământul neviciat. Fiind vorba despre un act juridic care se
încheie prin acordul de voinţă al viitorilor soţi, consimţământul nu va fi
valabil dacă este viciat prin eroare, dol sau violenţă, o astfel de căsătorie,
potrivit dispoziţiilor C.fam., fiind lovită de nulitate. În general, în
practică s‑au constatat cazuri de vicierea consimţământului prin dol
(viclenie), în situaţii de ascundere de către femeie a stării de graviditate,
rezultată din relaţiile intime avute înainte de căsătorie cu alt bărbat decât
soţul ei ori de ascunderea unei boli grave, incompatibile cu desfăşurarea normală
a vieţii de familie etc.
b) Consimţământul actual.
Prin aceasta se înţelege necesitatea exprimării consimţământului în momentul
celebrării căsătoriei, în public, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Promisiunile anterioare căsătoriei
nu au valoare juridică şi nici chiar consimţământul exprimat în scris, în
declaraţia de căsătorie.
c) Consimţământul dat personal
şi simultan de către viitorii soţi. Pe lângă aceea că exprimarea
consimţământului trebuie să se facă în faţa ofiţerului de stare civilă, el
trebuie exprimat şi personal, legea neîngăduind darea lui prin reprezentant.
Prin simultaneitatea exprimării
consimţământului trebuie înţeles că el urmează a fi exprimat de către ambii
soţi la data celebrării căsătoriei, prin răspunsuri consecutive, la întrebarea
ofiţerului de stare civilă dacă doresc să se căsătorească.
d) Consimţământul trebuie
constatat direct de către ofiţerul de stare civilă. Ofiţerul de stare
civilă nu va putea declara căsătoria încheiată decât după ce va constata direct
că viitorii soţi şi‑au exprimat liber, în faţa sa, consimţământul, fie la
serviciul de stare civilă, fie în locul prevăzut de legea specială, astfel cum
rezultă din prevederile C.fam.
Consimţământul
părinţilor
Această condiţie de fond
este cerută de legiuitor numai în cazul căsătoriei unui minor între 16 şi 18
ani. Conform legii este necesară încuviinţarea ambilor părinţi, cu excepţia
cazurilor în care unul este decedat sau în imposibilitate de a-şi exprima
consimţământul, situaţie în care încuviinţarea unui părinte este suficientă.
Dacă ambii părinţi se găsesc în situaţiile de mai sus se cere încuviinţarea
tutorelui sau a persoanei ori autorităţii care a fost abilitată să exercite
drepturile părinteşti.
Astfel,
din punct de vedere moral considerăm oportun a se cere încuviinţarea
părinţilor pentru încheierea căsătoriei de către un minor pentru că “ este
natural să fie aşa. Părinţii sunt mai în măsură să judece oportunitatea
căsătoriei decât viitorii soţi, care sunt foarte tineri, abia ieşiţi din
copilărie şi adesea orbiţi de pasiune. Căsătoria este un act generator de
obligaţii trainice şi îndelungate: părinţii îşi pot da seama dacă persoana
aleasă de copilul lor este demnă să-i devină tovarăş de viaţă şi sunt în măsură
să-l îndrume prin sfaturile şi experienţa lor, cumpănind prezentul şi viitorul.
Aprobarea părinţilor este deci o garanţie căreia legea îi acordă cea mai mare
importanţă.”
Din
punct de vedere juridic considerăm că impunerea acestei condiţii
reprezintă o limitare nejustificată a capacităţii de exerciţiu a persoanei
minore ce doreşte să se căsătorească, atât timp cât aceasta va dobândi
capacitate deplină de exerciţiu imediat după căsătorie.
Potrivit prevederilor
C.fam., căsătoria nu poate fi încheiată dacă soţii nu declară că şi‑au
comunicat, reciproc, starea sănătăţii. Considerentele instituirii unei asemenea
obligaţii sunt nu numai de protecţie a soţilor, ci şi unele de ordin medical,
eugenic.
În practica judiciară, s‑a
considerat că omisiunea voită a viitorului soţ de a aduce la cunoştinţa
celuilalt boala de care suferă constituie, în principiu, un motiv de anularea
căsătoriei. S‑a mai făcut precizarea că, în cazul unor afecţiuni minore,
obişnuite şi vindecabile, care nu afectează viaţa, sănătatea soţului sau
finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării nu este relevantă.
Acelaşi text face
menţiunea că, în cazul în care, printr‑o lege specială, este oprită căsătoria
unor persoane care suferă de anumite boli, se vor aplica prevederile acelei
legi.
Comunicarea stării
sănătăţii se realizează cu certificatul medical, ce urmează a fi anexat declaraţiei de căsătorie.
Este o condiţie
neprevăzută în mod expres de lege, dar care rezultă implicit din numeroase
prevederi legale. Diferenţierea de sex se dovedeşte prin certificatele de
naştere care atestă şi sexul persoanei.
Încheierea căsătoriei fără
îndeplinirea acestei condiţii duce la nulitatea absolută a ei, fiind o condiţie
esenţială a acesteia.
