Sistemul de cunoştinţe ştiinţifice, valorile şi abilităţile reprezintă pentru asistentul social fundamentul
intervenţiei, elementele ce compun metoda unificatoare a intervenţiei. Deşi se lucrează cu persoane - situaţii -
medii, individualizate, asistentul social identifică şi aplică o serie de elemente prezente în orice intervenţie care
constituie substratul comun; fără să pară o forţare conceptuală, termenul ce poate denumi acest specific al
asistentului social este cel de „practică", mai complet decât cel de „intervenţie", în acelaşi timp, un adevăr la fel
de important vizează faptul că asistentul social lucrează cu o diversitate umană derutantă: cultură, minorităţi,
servicii, clase, nevoi şi
trebuinţe, diferenţe de vârstă sau sex, mediu, variabile de personalitate etc. Fiecare dintre acestea are
caracteristici proprii şi presupune figuri şi modalităţi ale intervenţiei particularizate (O'Neil McMahon, 1990).
Cultura, variabilă destul de frecventă în practica actuală, acţionează ca factor particular atunci când specialistul
intervine în vederea schimbării într-un sistem al altei (sub)culturi. Pentru a depăşi diferenţele, inclusiv cele de
limbă, intervenţia este posibilă utilizând un translator care să posede un anumit nivel de pregătire în înţelegerea
muncii de asistenţă socială; într-un fel, translatorul devine un membru al echipei şi are nevoie de o anumită
înţelegere a valorilor specifice asistenţei sociale.
în situaţia de intervenţie interculturală trebuie respectate câteva reguli :
- translatorul trebuie să fie capabil de a traduce cât mai corect posibil intenţiile principiului, folosind nu doar
calităţi personale, ci şi o înţelegere a diferenţelor între cele două culturi;
- trebuie abordată o comunicare deschisă, sinceră şi cu un puternic simţ al implicării reciproce;
- nici un membru din sistemul client nu trebuie să se simtă ca un obiect de studiu sau de experimentare;
- nu este posibilă utilizarea unor translatori nepotriviţi pentru acest rol (de exemplu, copiii nu pot fi translatori
pentru părinţii lor);
- în lucrul cu minorităţile este recomandată intervenţia indirectă; alături de direcţionarea spre servicii,
asistentul social poate folosi implicarea indirectă în sistemul schimbării (implicare educaţională, într-un grup de
presiune, de mediere);
- asistentul social este obligat să localizeze şi să utilizeze nu doar resursele formale şi instituţionale, ci şi pe
cele neoficiale şi informale, care răspund îndeosebi trebuinţelor personale şi emoţionale; familia şi comunitatea
oferă adesea soluţii mult mai eficiente decât asociaţiile şi instituţiile oficiale (un exemplu concludent în acest
sens este dat de comunitatea de ţigani);
- atunci când se realizează echipa de lucru, este indicat să existe cel puţin un membru care să aparţină culturii
clientului; dacă acest lucru nu este posibil, echipa trebuie să-şi asigure consultanţă periodică din partea unui
specialist
dintr-un mediu cultural similar.
Cu precizarea că asistentul social trebuie să depună eforturi suplimentare pentru a depăşi barierele ce apar în
lucrul cu clienţi diferiţi cultural, trebuie subliniat faptul că această variabilă este tot mai frecventă şi reprezintă
principiul prin care se probează o bună pregătire profesională, atât la nivel teoretic, cât şi la cel al experienţei.
O altă variabilă este cea a diferenţei sexuale, deseori accentuată în literatura de specialitate prin intervenţiile în
care clientul este o minoritate sexuală, fenomen ce are însă aplicabilitate nu numai în acest domeniu. Este
adevărat că lucrul cu persoanele diferite sexual faţă de media acceptată are un caracter special - unde valoarea
fundamentală este confidenţialitatea, dar şi o mare sensibilitate a comunicării; este o activitate aparte şi prin
aceea că există o tendinţă de respingere şi neacceptare din partea celorlalţi din orbita socială (familie, grup
profesional, grup de prieteni), dar uneori însuşi clientul nu doreşte să facă publică orientarea sa sexuală, nu vrea
„publicitate" în afara grupului de apartenenţă care ar putea să-i aducă doar necazuri. în consecinţă, asistentul
social va promova respectul de sine, afirmarea valorii proprii, urmărind rezolvarea problemei prin utilizarea
resurselor interne.
în acelaşi timp, pot exista intervenţii care să-şi propună ca scop îmbunătăţirea performanţelor personale ale unor
clienţi ce se definesc prin variabila sexuală; spre exemplu, unele femei au nevoie de ajutor pentru a depăşi
problemele de imagine de sine, de autovalorificare, de respect de sine aşa cum anumiţi bărbaţi trebuie încurajaţi
să dezvolte conduite specific masculine în grupul de prieteni, familial, de asemănători. Asistentul social, fără să
devină un activist al curentelor sexiste, poate antrena diferite organizaţii care să deruleze programe şi proiecte de
sprijin pentru populaţii definite după variabila sexuală.
De asemenea, pentru o înţelegere profundă a clientului şi a sistemului său de interacţiuni, asistentul social trebuie
să identifice indicatorii de clasă socială, prin care se raportează la elemente ca: educaţie, ocupaţii, loc de
rezidenţă, grupuri de referinţă, chiar apartenenţă religioasă. în funcţie de acest element, sunt configurate apoi
problemele, trebuinţele, conflictele, expectanţele clientului, precum şi experienţele proprii care pot fi utilizate ca
resurse interne. Atâta timp cât clasa socială reprezintă un sistem major al stratificării şi inegalităţii sociale - pe
lângă altele, dar în prim-plan -, asistentul social trebuie să o abordeze ca pe o referinţă: integrarea şi participarea
la procesele sociale sunt puternic legate de clasa de apartenenţă prin care se indică tipul de familie, accesul la
resurse, palierul cultural, grupul politic etc. Mai recent, în unele state compozite, se ţine foarte mult seama de
apartenenţa la o anumită clasă şi la un grup etnic, vorbindu-se deja despre o identificare „biculturală" : cultura
etnică şi stratificarea socială.
Pe lângă sensibilitatea la diversificarea culturală, orientarea sexuală, apartenenţa la o clasă, asistentul social este
obligat să ţină cont şi de alte variabile, foarte diverse, care pot fi conceptualizate cu termenul de persoană.
Aceasta înseamnă luarea în considerare a unor elemente specifice, cum ar fi, spre exemplu, vârsta clientului sau
nivelul său de dezvoltare la un moment dat. Acest fapt este determinant în stabilirea modalităţilor de
comunicare ; există diverse forme de comunicare eficientă în funcţie de vârstă. Intervenţia cu clienţi copii
presupune un specific din care nu pot lipsi părinţii sau alte persoane importante; asistentul social acţionează
asupra acestora care, la rândul lor, lucrează cu copiii. Spre deosebire, adolescenţii sunt deseori incomodaţi de
interferenţa în comunicare a adulţilor din orbita socială; persoanele de aceeaşi vârstă sunt mai agreate şi
comunicarea este mai eficientă dacă se desfăşoară în cadrul unor activităţi (spre exemplu, jocuri ca şahul,
baschetul; turism).
Despre adult se poate spune, de asemenea, că are un stil propriu de exprimare şi comunicare : el se manifestă
într-o lume predominant verbală; în consecinţă, trebuie eliminate posibilele surse de „bruiaj" la nivelul canalului
de comunicare (vocabular, limbaj) şi receptorului (mentalităţi, stereotipii) astfel încât mesajul să fie cât mai
adecvat înţeles, în concordanţă cu intenţiile emiţătorului.
Persoanele în vârstă, deşi nu refuză aproape niciodată comunicarea, se simt în siguranţă atunci când asistentul
social se deplasează la domiciliul lor. Lucrurile se vor desfăşura mult mai bine dacă vor participa la activităţi alte
persoane de vârstă apropiată, cu care au împărţit experienţe comune.
La aceste elemente mai trebuie adăugat şi faptul că toate sistemele umane sunt un proces continuu: în mod
natural ele trec prin aceleaşi stadii şi faze, dar diferă viteza, frecvenţa, secvenţele etc. Spre exemplu, sunt cazuri
când un individ aflat la o anumită
vârstă cronologică să nu se potrivească cu stadiul de dezvoltare cognitivă, morală, socială etc. O persoană aflată
în perioada adultă poate să rămână în zona de dependenţă (afectivă, financiară etc.) specifică altor vârste.
Atributul social, pe lângă elementele teoretice din psihologia dezvoltării, trebuie să evalueze multidirecţional şi
multidimensional o persoană şi să-i delimiteze nivelul de funcţionalitate socială. Aceasta are loc dacă se iau în
considerare şapte perspective asupra fiinţei umane (vezi şi O'Neil McMahon, 1990):
1. dimensiunea vârstei (cu etapele consacrate în literatura de specialitate);
2. dimensiunea sau componenta dezvoltării fizice, cu însuşiri ca receptivitate, rapiditate, dezvoltare musculară,
coordonare etc., teoretizată de Theodor Litz ;
3. dimensiunea sau componenta psihosexuală, cu teoretizările celebre ale lui S. Freud, cu stadiile oral, anal,
falie, latent genital (adolescenţă) şi al iubirii şi muncii (maturitate);
4. dimensiunea sau componenta psihosocială, susţinută îndeosebi de Erik Erikson, cu etape definite prin
dominanţa unor perechi de valori (încredere/neîncredere, autonomie/dependenţă, iniţiativă/inerţie,
întreprinzător/meditativ etc).
5. dimensionarea sau componenta cognitivă, unde J. Piaget propune bine cunoscutele stadii de dezvoltare
(senzorio-motor, preconceptual, intuitiv, operaţional-concret, operaţional-formal);
6. dimensiunea sau componenta morală, identificată de Lawrence Kohlberg şi particularizată în trei paliere :
preconvenţional (0-6 ani), convenţional (6-l2 ani) şi postconvenţional (peste 13 ani);
7. dimensiunea sau componenta spirituală, propusă de Gordon Allport, desfăşurată în faze ce descriu traseul
formării conştiinţei inclusiv religioase (de la apariţia detaşării senzoriale, prin primele răspunsuri sociale, până la
crize şi experienţe proprii de tip religios, participare activă în vederea căutării ultimelor răspunsuri cu privire la
viaţă şi moarte).
Dar şi în această evaluare complexă rezultatul rămâne relativ, depinzând de intersecţia dintre ştiinţe şi arta
specialistului, deoarece dezvoltarea fiecărei persoane este unică, fiind determinată de interacţiunea unui anumit
număr de factori şi variabile, unele dintre ele adiţionale. Spre exemplu, personalitatea este o variabilă ce
contribuie fundamental în procesul de intervenţie şi schimbare; dezvoltarea personalităţii - se acceptă - este
produsul dintre ereditate şi mediu, dar aceste elemente sunt de o diversitate descurajantă, astfel încât nici
rezultatul nu poate fi decât o combinată şi mai complexă. Asistentul social trebuie să pună în relaţie această
realitate dinamică, a personalităţii umane, cu alte variabile importante în momentul intervenţiei, ceea ce este o
sarcină foarte dificilă.
Şi totuşi, trebuie să adăugăm alte două variabile la cele deja enumerate: religia şi orientarea valorilor personale.
Deşi în literatura de specialitate nu se regăsesc prea multe elemente de practică în asistenţa socială pe grupuri de
tip religios, în ultimul timp se observă o polarizare a activităţilor umane (în special politice) după acest tip de
valori şi este de aşteptat un puternic impact în zona de acţiune a asistenţei sociale. Aici nu se pune problema că
specialistul este sau nu este un credincios, ci este vorba despre modul în care credinţa şi apartenenţa la o religie
influenţează comportamentul uman; oamenii au sisteme de valori diferite care sunt ontologic determinate.
Schimbarea pe
care şi-o propune practica asistenţei sociale nu trebuie să contravină ideilor, atitudinilor, ideologiei unei persoane
ce aparţine unui anumit mediu social. Dacă nu se respectă această condiţie, schimbarea devine distructivă.
O situaţie foarte posibilă este aceea în care asistentul social pune în relaţie sisteme ce au valori contrastante; un
exemplu sugestiv îl regăsim în asistenţa socială a comunităţilor de ţigani din România. Sau, la rigoare, în
contrapunerea sistemului american, caracterizat prin valorile capitalist-pozitivist-creştine, cu un sistem ce se
defineşte prin alte valori centrale.
în sprijinul tezei diversităţii variabilelor vine şi termenul de „mediu" ; clientul nu poate exista decât într-un
spaţiu geografic, ce diferă de la o persoană/comunitate la alta. O cunoaştere mai bună a clienţilor presupune
informaţii cu privire la mediul înconjurător, urban sau rural; modul de viaţă şi standardele existenţei sunt legate
direct de natură şi resursele materiale. între individ şi mediu există o interacţiune perpetuă; influenţele pot fi atât
de puternice şi subtile încât mediul fizic exterior ajunge să-şi pună amprenta pe personalitatea colectivă a
grupurilor umane. De altfel, în rândul tehnicilor de lucru a fost inclusă şi tehnica schimbării prin mediu, validată
de experienţa şi practica psihoasistenţială.
Se acceptă - şi au fost dezvoltate teorii în acest sens - că un individ, un grup sau o comunitate există într-un
mediu (urban sau rural) şi că acest mediu influenţează în mod diferit, prin experienţe de viaţă, ideile şi valorile
oamenilor; diferenţele dintre localităţile rurale şi cele urbane sunt vizibile (populaţie, activităţi, organizare,
relaţii, ocupaţii, resurse, stil de viaţă, nivel de educaţie ş.a.m.d.) şi probabil se vor menţine, chiar dacă unii
indicatori devin tot mai asemănători. Diferenţele se menţin, respectând regula, atât în ceea ce priveşte tipurile de
probleme şi situaţiile de criză, cât şi la nivelul resurselor şi soluţiilor de rezolvare; competenţele şi sarcinile
asistentului social dobândesc alte conţinuturi, deşi metodologia rămâne neschimbată. Fără să fie reconstruită,
competenţa asistentului social capătă o altă configuraţie, în funcţie de complexul de variabile ale procesului de
schimbare.
în concluzie, se poate spune că practica eficientă în asistenţa socială depinde în mod esenţial de performanţele
specialiştilor intervenţiei. Un loc hotărâtor îl ocupă abilităţile şi deprinderile asistentului social, cum este cea a
deschiderii, sincerităţii şi sensibilităţii în lucrul cu diversitatea umană. Fie şi numai din acest context, se poate
deduce că o intervenţie eficientă, care să producă schimbările dorite, se supune şi respectă cu stricteţe o serie de
principii şi reguli.
Trebuie amintit, în acelaşi timp, că există destul scepticism cu privire la locul şi rolul asistentului social. Această
atitudine are la bază câteva observaţii din realitate (de exemplu, lucrul cu delincvenţii de carieră), dar nu pot fi
absolutizate - căci s-ar transforma în cinism. Mai mult, sunt vizibile unele dificultăţi specifice lucrului cu unii
clienţi (delincvenţi, toxicomani, devianţi subculturali) care contribuie la crearea unei valori negative cu privire la
utilitatea intervenţiei. Aceste dificultăţi pot fi grupate astfel:
a) unii clienţi nu caută de bunăvoie ajutorul de tip „asistenţă socială", ci îşi dirijează eforturile spre alte direcţii,
de eficienţă imediată (spre exemplu, consiliere juridică pentru delincvenţi); de aici decurge chiar o anumită
rezistenţă la relaţia de ajutor;
b) trebuie acceptat, de asemenea, că unii clienţi au mijloace şi resurse limitate şi nu valorizează suficient
valenţele intervenţiei pentru schimbare; adesea, îşi
fixează obiective imediate şi secundare pentru a ieşi din situaţiile dezagreabile în care se află, dar fără o
rezolvare efectivă a problemelor;
c) mulţi clienţi au un stil de viaţă ce este puternic structurat şi chiar fundamental (psihologic, social, economic)
şi nu vor să-l abandoneze; aceştia nu doresc schimbarea întrucât au deja o orientare stabilă a valorilor. Cu
această categorie este foarte greu de lucrat, dar se poate face ceva pentru ei (de exemplu, pentru delincvenţii
periculoşi se pot stabili obiective de stabilizare a carierei, evitându-se escaladarea conduitelor tot mai grave);
d) la mulţi clienţi se observă o deformare sistematică a realităţii, în care accentul cade pe propriile reprezentări
şi sentimente, cel mai adesea negative;
e) manifestarea unor dificultăţi serioase cu privire la respectarea regulilor şi normelor convenţionale, pe care le
percep ca pe nişte constrângeri şi limitări ale libertăţii sau exprimării personale/normale ;
f) o deteriorare vizibilă şi îndelungată a capacităţilor de exercitare a rolurilor şi funcţiilor sociale, ceea ce
conduce la diverse forme de excludere sau neintegrare în grupurile de referinţă;
g) o dezavuare şi o îndepărtare de modul/stilul de viaţă convenţional, ce are ca efect o refugiere în grupurile
marginale şi deviante, de unde dezvoltă comportamente de risc social.
Această listă poate continua - în funcţie de specificul clientului şi problemelor sale -, dar se ajunge la aceeaşi
concluzie : pentru ca schimbarea să fie posibilă şi în direcţia propusă, asistentul social are nevoie de o
personalitate echilibrată şi de o bună pregătire teoretică şi metodologică, acestea fiind singurele elemente sigure
în intervenţie. El trebuie să respecte o serie de principii fundamentale pentru a-şi atinge scopul intervenţiei
eficiente:
1. elaborarea şi respectarea unei strategii diferenţiate, în funcţie de variabilele sistemului client;
2. principiul intervenţiei etapizate, adică parcurgerea tuturor etapelor şi fazelor în procesul de ajutor, de la
evaluarea preliminară, cunoaşterea detaliată şi înţelegerea profundă a subiectului şi până la prognosticul
conduitelor ulterioare schimbării provocate;
3. principiul intervenţiei intensive, adică utilizarea diverselor procedee şi tehnici de lucru, a celor mai eficiente
în provocarea schimbării la client;
4. principiul intervenţiei de durată, mai ales la clienţii cu probleme comportamentale, pentru a diminua riscul de
reactivare a conduitelor indezirabile;
5. principiul intervenţiei precoce - la clienţii ce reprezintă categorii de risc social, accentul deplasându-se pe
latura preventivă;
6. principiul intervenţiei aparent spontane, în vederea creării unui climat cât mai natural care este mai eficient
în lucrul cu clienţii şi elimină suspiciunile gratuite ;
7. principiul prudenţei profesionale ce se referă la alegerea strategiei adecvate pentru a elimina riscurile unui
eşec sau, mai grav, pentru a nu se ajunge la provocarea de probleme suplimentare; toate tehnicile şi procedeele
trebuie să fie subordonate intereselor clientului.
O altă regulă de bază se referă la faptul că asistentul social nu trebuie niciodată să forţeze procesul de
intervenţie ; uneori, această lipsă de „răbdare" profesională poate
să provoace efecte contrare şi, de asemenea, o mai mare neîncredere a clienţilor în propriile forţe şi în
competenţa asistentului social. Ideea fundamentală care trebuie indusă în lucrul în vederea schimbării este aceea
a posibilităţii schimbării, chiar dacă necesită o perioadă mai îndelungată (pentru toxicomani, de exemplu, poate
să dureze ani de zile); de asemenea, societatea/grupurile de referinţă trebuie să manifeste o mare înţelegere şi
acceptanţă faţă de cei dispuşi să se mobilizeze în vederea schimbării. Pentru a pune în aplicare toate aceste reguli
şi condiţii şi pentru a asigura o intervenţie eficientă, asistentul social trebuie să probeze şi să aibă în vedere
următoarele elemente:
- să stăpânească foarte bine cunoştinţele despre comportamentul şi schimbarea comportamentală, de la teoriile
generale şi până la cazurile de excepţie ; cadrul de referinţă teoretică trebuie să cuprindă cunoştinţe temeinice din
teoria stresului, teoria rolurilor (indispensabile în intervenţiile de criză), teoria sistemelor, teoria comunicării (pe
care se bazează intervenţia de scurtă durată), psihologia personalităţii (persoana este ţinta principală a
schimbării);
- să posede cunoştinţe despre metode şi tehnici de investigare socială şi cunoaştere individuală şi, de asemenea,
să cunoască foarte bine metodele şi tehnicile de intervenţie propriu-zisă, în întreaga lor diversitate, deşi se poate
specializa pe un anume tip;
- dintre abilităţile şi calităţile sale nu trebuie să lipsească realismul: să nu fie nici prea optimist, nici prea
pesimist, să evite feedback-ul negativ, să nu se opună clienţilor ce se împotrivesc, să fie autoritar în faţa clienţilor
manipulativi etc.;
- să respecte codul de deontologie profesională; să nu folosească niciodată clienţii pentru satisfacerea propriilor
nevoi;
- să nu domine în mod gratuit; să nu-şi transforme clienţii într-o pradă sau în persoane captive ; să nu pozeze în
„expert" în toate şi să abandoneze poziţiile de superioritate ; să promoveze şi să se bazeze pe valori pozitive în
interacţiune (acceptare, înţelegere, dialog, căldură, preocupare);
- asistentul social trebuie să inspire încredere, să promoveze credibilitatea şi să asigure confidenţialitatea;
poziţia unui profesionist face trimitere la aceste valori care-şi propun activarea abilităţilor şi motivaţiilor ce
susţin schimbarea;
- depistarea şi eliminarea punctelor slabe din propria personalitate ; uneori, este posibilă simularea unor
elemente pozitive (spre exemplu, onestitate, acceptare, deschidere), dar aceasta nu poate dura prea mult timp,
astfel încât calităţile respective trebuie educate;
- practicarea exerciţiilor de autocunoaştere şi autodezvoltare; în practică se manifestă diverse figuri de
asistenţi sociali „deficienţi" : nesigurii (cei ce încearcă să domine excesiv şi nejustificat întâlnirile), avizii de
putere (cei ce-şi sufocă clienţii), slabii (cei ce evită contactul şi se tem de apropierea.de client). Examinarea de
sine conduce la descoperirea punctelor vulnerabile şi la direcţionarea eforturilor de schimbare proprie
(eliminarea stereotipurilor sociale, a atitudinilor sexiste, acceptarea celuilalt diferit, autocontrol etc).
Din acest portret complex al actorilor implicaţi în procesul de schimbare, ca fundament al asistenţei sociale, cu
evantaiul larg de funcţii şi roluri, se demonstrează că intervenţia nu este doar o provocare, ci în primul rând un
demers ştiinţific, riguros
şi specific ; metoda asistenţei sociale, deşi împrumută unele elemente din alte domenii, este o metodă ştiinţifică
şi este aplicată de specialişti.
