Problema metodei în asistenta sociala

Definiţia generală după NASW a asistenţei sociale face referire la patru elemente :
a) este o activitate profesională
b) de ajutorare a unor indivizi, grupuri sau comunităţi pentru întărirea sau instalarea
c) capacităţilor funcţionale din punct de vedere social
d) şi crearea condiţiilor sociale favorabile atingerii acestui scop.
Ca activitate propriu-zisă, asistenţa socială constă în aplicarea profesională a cunoştinţelor, valorilor, principiilor
şi tehnicilor în vederea:
- ajutorării unor populaţii pentru a avea acces la unele servicii;
- consilierii şi terapiei unor indivizi, familii sau grupuri;
- ajutorării unor comunităţi sau grupuri în vederea optimizării sociale ;
- participării la procesele relevante de reglementare socială, inclusiv la nivel legislativ.
Prin aceste elemente descriptive se precizează că există o serie de activităţi ce trebuie desfăşurate de către
specialişti,în vederea atingerii unor obiective. Obiectivele asistenţei sociale, sintetizate, se referă la instalarea sau
reinstalarea unor interacţiuni reciproc benefice între indivizi şi societate pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii
pentru toate părţile implicate. Asistentul social este interfaţa, elementul ce face legătura între persoană şi mediu,
asigurând succesul interacţiunii prin organizarea activităţilor şi sarcinilor, organizare ce poate fi denumită
generic „intervenţie".
asistent social
problema
Figura 3. Figura intervenţiei
Din această definire, derivă două mari probleme ce trebuie clarificate şi precizate. Prima se referă la categoriile
de profesionişti care sunt obligaţi să practice asistenţa socială şi a doua, la principalele căi sau metode de
realizare a intervenţiei.
Pentru prima problemă, fără să existe acelaşi tip de răspunsuri, în ţările cu tradiţie în asistenţă socială s-au
construit diverse tipuri de specialişti ai intervenţiei, după diverse criterii, dintre care cel mai frecvent se referă la
forma de pregătire specifică. în practica americană, spre exemplu, sunt recunoscute două tipuri de pregătire
sistematică:
- asistenţi sociali cu bacalaureat, ca o primă condiţie a pregătirii profesionale, şi care au competenţe specifice
(BSW);
- asistenţi sociali cu studii superioare incluşi în programe de masterat (MSW) în care pregătirea este mult mai
specializată.
Pentru categoria de asistenţi sociali cu bacalaureat, deşi există numeroase reţineri şi mereu este recomandată
continuarea pregătirii, sunt enunţate competenţe strict delimitate, direcţionate în mod clar spre intervenţia
nespecializată:
- să identifice şi să evalueze situaţiile în care relaţia dintre oameni şi instituţii nu mai este funcţională;
- elaborarea unui plan pentru îmbunătăţirea situaţiei sociale a persoanelor cu probleme;
- lucrul cu persoane ce au dificultăţi sociale;
- îmbunătăţirea interacţiunii dintre sistemul social, cu serviciile sale, şi persoanele defavorizate;
- promovarea comportamentelor dezirabile social;
- preocupări în domeniul diversificării metodelor de lucru cu populaţiile discriminate ;
- îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă socială;
- interesul pentru propria dezvoltare profesională a nivelului de cunoştinţe.
Cu privire la programele de pregătire de tip MSW, termenul central este cel de specializare, lansat încă din 1950
de către NASW, dar folosit şi astăzi cu sensuri incerte. Unele accepţiuni ale acestui termen se referă aproape
exclusiv la domeniul „practicii" ca fiind cel mai eficient mod de specializare, în timp ce alte tentative pleacă de
la identificarea unor metode specifice, unor domenii esenţiale ale asistenţei sociale. Aceste metode considerate
esenţiale pentru specializare sunt din asistenţa socială clinică, politica socială şi dezvoltarea comunităţii,
cercetarea socială, asistenţa socială din domeniul administrativ şi asistenţa socială educaţională.
Alţi autori analizează tipurile de modele de intervenţie concentrate în programele de pregătire; astfel, sunt
descrise cinci modele majore ale asistenţei sociale:
- modelul tradiţional, bazat pe concentrarea tehnicilor de studii de caz, lucrul în grup, organizarea comunităţii;
- modelul individualizat ce constă în parcurgerea unor cursuri care sunt n
ecesare
unei cariere profesionale singulare ;
de pregătire educaţională de cel puţin un an de studiu după facultate, cu stagii de practică în domeniul de
specializare;
- specializarea poate fi direcţionată spre un mediu, o populaţie, un stil de viaţă ce probează dificultăţi sau
demonstrează o degradare semnificativă din punct de vedere numeric la nivelul societăţii; trebuie să se
demonstreze că există competenţe şi cunoştinţe specifice care, utilizate, contribuie eficient la îmbunătăţirea
situaţiei critice. Trebuie demonstrat că interacţiunea între populaţie şi mediul general este influenţată decisiv
printr-o intervenţie specializată;
- generalistul în asistenţă socială se caracterizează prin cunoştinţe sistematice despre mediu, populaţie,
indivizi, probează deprinderi şi abilităţi de bază şi respectă în totalitate valorile asistenţei sociale. Generalistul
poate demonstra competenţe practice în lucrul cu diferite categorii de clienţi sau servicii;
- pregătirea de bază se referă la un ansamblu de cunoştinţe, valori şi deprinderi necesare pentru debutul în
activitatea practică profesională, reprezintă condiţia sine qua non a practicii şi punctul de plecare pentru
atingerea altor niveluri de pregătire profesională prin parcurgerea unor forme de educaţie mai avansate.
Pe baza acestor precizări, se pot face apoi diferenţe între diverse categorii de profesionalizare în asistenţa socială,
între care cea mai importantă se referă la distincţia între generalişti (începători sau nu) şi practicanţi (specialişti
sau de bază). însă deosebirile fundamentale între diferitele categorii de asistenţă socială se referă la metoda
utilizată: se acceptă, în general, că generaliştii utilizează ceea ce se numeşte „metoda generală" care trebuie să fie
ca un fel de ghid pentru orice asistent social, în timp ce practicanţii/practicienii, îndeosebi cei avansaţi sau
specialiştii, folosesc metode particulare, în funcţie de obiectivele propuse în lucrul cu anumite segmente de
populaţie. Aceste metode specifice le putem numi generic „intervenţie directă".
Pentru a înţelege ce este şi cum se aplică „metoda generală", trebuie făcute mai întâi câteva observaţii cu privire
la metodă şi la practica asistenţei sociale care, de altfel, se suprapun. în special literatura americană de
specialitate a operat câteva conceptualizări, sintetizate astfel:
- metoda este un mod sistematic de a proceda (NASW);
- metoda este un proces sistematic de ordonare a activităţilor pentru o performanţă viitoare (Schwartz);
- metoda este o activitate planificată, cu sarcini realizate şi scopuri atinse (Siporin);
- metoda este cadrul în care se desfăşoară abilităţile asistentului social (Morales şi Sheafor).
Iniţial, primele metode identificate în practica asistenţei sociale făceau trimiteri la modalităţile de lucru
particulare („procedee") pe care le aplică un asistent social în lucrul cu un client, un grup sau o comunitate,
pentru ca mai târziu distincţia între metodele tradiţionale şi cele moderne să ajungă până la diferenţe în utilizarea
teoriilor şi aplicaţiilor. Cu toate acestea, în pofida necesităţii trasării frontierelor de diferenţiere în acţiunea
propriu-zisă, activitatea practică urmează o metodologie comună: această metodologie specifică, reprezentând un
proces secvenţial desfăşurat pe etape şi faze într-o anumită ordine şi cu respectarea unor rigori, poate fi denumită
metodă generală. Aceasta poate fi definită ca un mod ordonat şi sistematic de a proceda în procesul de ajutor
specific asistenţei sociale ce constă în parcurgerea unor paşi obligatorii. Uneori,
numărul acestora sau denumirea lor diferă, dar este unanimă- ideea că metoda de- bază în asistenţa
socială este o succesiune de activităţi. Iată câteva variante de etape propuse în ultimele decenii:
• Max Siporin propune patru caracteristici ale practicii :
1. procesul educaţional;
2. procesul relaţional;
3. procesul terapeutic;
4. procesul de rezolvare a crizei.
• Gerard Egan prezintă un model în trei etape, numit „modelul stadiilor progresive"
interdependente:
1. identificarea/autoexplorarea problemei clientului;
2. înţelegerea integrativă/ autoevaluarea dinamică;
3. facilitarea acţiunii/ acţiunea de rezolvare.
Lawrence Shulman a introdus un model al procesului de ajutor ce parcurge patru etape :
1. etapa preliminară (definită de comunicare, răspuns, raportare);
2. etapa de debut (bazată pe relaţioriarea între polii relaţiei de asistenţă socială) ;
3. etapa de lucru (caracterizată de punerea în lucru a unor abilităţi în vederea rezolvării problemei);
4. etapa finală sau de încheiere (atunci când toate procesele de interacţiune au ajuns la final).
William J. Reid recomandă o abordare flexibilă, în funcţie de caz şi circumstanţe. Fazele propuse de
acesta sunt: 1.
identificarea problemei şi fixarea sarcinii;
planificarea activităţii;
analiza obstacolelor;
modelarea şi modificarea comportamentului pentru realizarea sarcinii;
încheierea şi evaluarea activităţilor.
Se poate deci constata că toţi autorii au sesizat aceleaşi etape în rezolvarea unor probleme de asistenţă
socială, precum şi faptul că acest proces cuprinde o serie de paşi succesivi. Este justificată aşadar
pretenţia de a denumi acest demers ca fiind metoda generală a asistentei sociale.
Etapele metodei generale, derulate în mod secvenţial, sunt:
1. evaluarea preliminară şi angajamentul;
2. etapa de investigaţie sau de culegere a informaţiilor despre client şi problema sa;
3. evaluarea resurselor şi realizarea contractului; intervenţia propriu-zisă şi îndeplinirea sarcinilor ;
evaluarea rezultatelor şi analiza contractului; încheierea relaţiei.
Fie că procesul de ajutor este de scurtă sau de lungă durată, toţi paşii sunt obligatorii şi trebuie
parcurşi în fiecare caz în parte, deşi uneori poate apărea impresia că unele elemente sunt deja
cunoscute sau au fost realizate în secvenţe anterioare. Cu toate că sunt mai uşor de aplicat în lucrul cu
indivizii, ele au aplicabilitate şi în lucrul cu grupuri sau comunităţi. Practic, aceasta este figura generalizată a
acţiunii specifice asistenţei sociale şi conţine, separat sau în combinaţii, întregul instrumeititar al intervenţiei
generalizate sau specializate.
Evaluarea iniţială
stabilirea scopului
subiect
etapa
de investigaţie
metode şi tehnici de investigaţie
obiective cognitive
Evaluarea resurselor
realizarea contractului
client
etapa de intervenţie propriu-zisă
metode de intervenţie
obiective acţionale
Evaluarea finală
încheierea I-relaţiei
De altfel, distincţia între nivelurile de competenţă şi de acţiune, generalizată sau specializată, poate fi
reformulată după criteriul raportului dintre gravitatea/severitatea problemei de rezolvat şi sistemul de
răspuns/reacţie de care dispune clientul. Când gravitatea problemei este deosebit de mare, iar clientul are puţine
resurse şi abilităţi, atunci este necesară intervenţia unui asistent social specializat (sau „avansat"); când
severitatea trebuinţelor clientului este redusă, iar rezervorul de soluţii la care apelează clientul este variat şi
accesibil, atunci poate fi asistat de un începător.
în acelaşi timp, luând în considerare marea diversitate de clienţi cu care lucrează un asistent social,
precum şi variabilele multiple de care trebuie să ţină seama, de la diversitatea culturală şi până la
orientarea valorilor personale, s-ar putea afirma că e dificil de generalizat activitatea asistenţială, chiar
dacă se poate vorbi despre o metodă proprie. Dar aceleaşi elemente - unificatoare pentru un domeniu
atât de fragmentat -pot fi decriptate în ceea ce se poate desemna prin „figuri ale intervenţiei". Fie că
este vorba despre un generalist ori despre un specialist, intervenţia poate fi reprezentată în doar câteva
figuri ce se pot transpune în desene pentru a fi mai uşor de reţinut.
A.S.= asistentul social C.= sistemul client
Figura 6. Figura intervenţiei generale
în primă instanţă, în figura intervenţiei generale, este pusă în evidenţă interacţiunea A.S. - C.; dar în
acţiunea propriu-zisă intervine un al treilea element, cel al resurselor utilizate sau soluţiilor aflate la
dispoziţia clientului. Rolul asistentului social constă preponderent în punerea în legătură a sistemului
client cu sistemul de resurse; altfel spus, asistentul social se comportă ca un antrenor care determină
actualizarea soluţiilor prin contact direct. Reprezentarea grafică este cea din figura 7, pentru situaţia în
care clientul are acces la resurse.
Când asistentul social pune în relaţie şi un set propriu de răspunsuri, atunci toate cele trei cercuri se
intersectează. Un exemplu sugestiv pentru această figură o reprezintă intervenţia atunci când clientul
este a persoană cu tendinţe suicidare ; resursele utilizate se referă la calităţile de comunicare şi
convingere ale asistentului social pentru activarea resurselor personale ale clientului în vederea
schimbării deciziei şi pentru orientarea acestuia spre internare într-un centru specializat.
O altă situaţie a figurii intervenţiei directe este aceea în care asistentul social utilizează mai multe
resurse specializate cu care formează o echipă în ajutorul acordat.
Este ştiut că unele intervenţii sunt eficiente doar dacă sunt realizate în echipă multidisciplinară; de
exemplu, lucrul cu un narcoman, în care asistentul social face echipă cu medicul, psihoterapeutul,
nutriţionistul pentru a-l scoate pe consumatorul de droguri din zona dependenţei. în această situaţie
echipa lucrează împreună, având ca ţintă aceeaşi persoană. Dar este posibilă şi situaţia în care un specialist
are rolul de manager pentru a fi veriga de legătură între resursele antrenate în lucru şi client.
A.S.=asistentul social C.=sistemul client Rl, R2=alte resurse
A.S.= asistentul social C.= sistemul client Rl, R2=alte resurse
Figura 8. Intervenţia în echipă
Figura 9. Variantă a intervenţiei în echipă
Aşadar, ca particularizări ale tipurilor de intervenţie directă sunt posibile următoarele scheme sau variante de
interacţiune :
- intervenţia de actualizare a resurselor clientului;
- intervenţia de direcţionare spre resurse externe;
- intervenţia de lucru în echipă;
- intervenţia de tip managerial.
A doua figură majoră în asistenţa socială este cea a intervenţiei indirecte. în acest caz, asistentul social intră în
interacţiune cu un sistem de resurse pentru a le direcţiona spre client pentru a-şi rezolva trebuinţele. Un exemplu
de acest tip îl reprezintă intervenţia asistentului social pe lângă conducerea şi cadrele didactice ale unei şcoli în
vederea organizării de acţiuni educaţionale spre a diminua şi preveni conduitele predelincvente la elevi.
A.S.= asistentul social C.= sistemul client T. = sistemul de resurse
Figura 10. Figura intervenţiei indirecte
Atunci când intervin şi alte elemente, aşa cum reiese din figura următoare, apare intervenţia combinată : atunci
când asistentul social interacţionează cu un număr mare de resurse prin lucrul în echipă pentru a influenţa
sistemul de resurse în vederea
ajutorului sistemului client. Un exemplu îl reprezintă rolul asistentului social în activităţile preventive
la nivelul unui program de combatere/diminuare a delincventei într-un mediu determinat.
Desigur, un bun profesionist sau generalist trebuie să fie capabil să identifice şi să pună în mişcare
figura cea mai adecvată pentru fiecare client în parte, în funcţie de multitudinea de variabile ce
influenţează relaţia de interacţiune.
însă activitatea desfăşurată de asistentul social este mult mai complexă; el poate îndeplini mai multe
roluri, chiar la nivelul acţiunii directe cu clientul. în timpul intervenţiei, spre exemplu, poate avea rolul
de mediator, de consilier, de „avocat"; înainte de a-şi asuma un anumit rol, el trebuie să-şi clarifice
natura problemei, să fixeze scopurile şi să cunoască resursele pe care le poate utiliza.
Activitatea propriu-zisă a asistentului social cuprinde, pe lângă această preocupare centrală, şi
numeroase alte competente ce pot fi uşor dezvăluite prin analiza profesiei; mai multe studii au
completat „analiza profesiei" astfel încât, în 1987, NASW a ajuns la următoarea listă de servicii
specifice asistentului social :
1. intervenţia formală cu clienţi individuali, ce constă în utilizarea unor tehnici specifice de evaluare
şi intervenţie pentru clienţi individuali şi grupuri de sprijin;
2. managementul de caz pentru clienţi specifici, ce are în vedere organizarea de activităţi sau de
servicii ce pot fi utile unor clienţi în vederea stabilirii contractului şi relaţiei cu un sistem de resurse;
3. predarea şi învăţarea abilităţilor adaptive necesare vieţii cotidiene, în care intră în primul rând
informaţii utile clienţilor şi persoanelor cu privire la achiziţionarea deprinderilor necesare vieţii
cotidiene, de la elemente de igienă şi până la modul de plasare a economiilor;
4. conectarea clienţilor la resurse se referă la construirea căilor de comunicare între asociaţiile
profesionale şi clienţii potenţiali, furnizându-se recomandări cu privire la echipele de lucru şi reţeaua
de activităţi necesare clienţilor cu probleme şi nevoi similare;
5. evaluarea resurselor şi utilizarea eficientă a acestora pentru clienţi, adică identificarea serviciiter ce pot
rezolva cel mai bine problemele date pe categorii de clienţi;
6. iniţierea şi dezvoltarea reţelei de servicii, plecând de la tipuri de clienţi, planuri de activităţi, scopuri propuse;
7. evaluarea priorităţilor şi nevoilor pentru serviciile de protecţie a unor categorii de clienţi; stabilirea ordinii
activităţilor de sprijin pentru diferite tipuri de victime;
8. organizarea serviciilor specifice pentru clienţi, de la servicii medicale până la pregătirea familiei pentru
schimbări comportamentale ;
9. intervenţia formală cu grupuri, ce constă în aplicarea unor tehnici de lucru în grup în vederea optimizării
funcţionalităţii sociale a grupului şi a membrilor săi;
10. autodezvoltarea şi antrenarea celorlalţi în autoevaluare şi autodezvoltare; accentul este pus pe dezvoltarea
conştiinţei de sine cu privire la cunoştinţe, valori şi abilităţi de tip profesional;
11. monitorizarea calităţii serviciilor şi evaluarea performanţelor în funcţie de standardele organizaţionale ale
asistenţei sociale;
12. managementul personalului, ce constă în clarificarea şi clasificarea obligaţiilor profesionale, a regulilor de
funcţionare a unei asociaţii/agenţii, fixarea programului de lucru, repartizarea cazurilor şi responsabilităţilor;
13. organizarea circulaţiei interne a actelor şi documentelor de serviciu, cu privire la toate aspectele activităţii;
14. organizarea programului de funcţionare, începând cu bugetul, atragerea de fonduri, supravegherea
echipamentului şi până la culegerea de informaţii despre personal;
15. managementul schimbării organizaţionale se referă la negocierea şi implementarea planului de schimbare
organizaţională ; pe lângă activităţile interne, vor fi modificate şi relaţiile externe, cu alte organizaţii;
16. planificarea, designul şi evaluarea programelor, inclusiv evaluarea nevoilor pentru servicii noi, stabilirea
scopurilor, evaluarea personalului etc.
Din analiza şi ierarhizarea acestor sarcini reiese că unele dintre ele vizează activitatea profesională propriu-zisă,
în timp ce altele sunt de natură administrativă, care au importanţă diferită în funcţie de poziţia asistentului social
în reţeaua de suport. Este evident însă că această profesie presupune îndeplinirea unor variate competenţe şi
presupune o pregătire profesională foarte riguroasă, ce trebuie să cuprindă componenta educaţiei din
învăţământul superior.
Ca profesiune, asistenţa socială este complet diferită de formele de ajutor natural. La această categorie de
profesionişti ajung acele persoane care nu reuşesc să depăşească dificultăţile utilizând formele naturale de
sprijin. Prin activitatea de suport oferită de asistentul social, care este una organizată ştiinţific, sunt focalizate
resurse pe care clientul nu le poate mobiliza pe cale naturală. In fapt, asistentul social activează resurse naturale
printr-un efort profesional în vederea menţinerii clientului în afara zonei de risc şi în funcţionalitatea socială ;
acest scop specific nu poate fi îndeplinit de un alt profesionist al intervenţiei, fie ea individuală sau de grup.