Afirmaţia - ca şi observaţia - de bază în asistenţa socială constă în aceea că intervenţia sau relaţia de ajutor
implică în mod necesar interacţiunea dintre două personalităţi sau euri: cea a clientului, prin definiţie, are
deficienţe sau probleme în unele componente sau la nivelul funcţionalităţii, ceea ce determină perturbări mai
grave sau mai uşoare de comportament. Esenţa interacţiunii de asistenţă socială este deci focalizată pe procesul
de schimbare şi modificare, în mod direct sau subtil, a comportamentului clienţilor. Pentru aceasta, asistentul
social trebuie să posede mai mult decât o simplă cunoaştere ştiinţifică a comportamentului uman şi a motivaţiei
acestuia; specialistul intervenţiei trebuie să ajungă la o înţelegere complexă a componentelor vieţii psihice a
clientului, cu sistemul său de emoţii, trebuinţe, aspiraţii, dar, concomitent, şi a propriilor caracteristici şi
direcţiilor de schimbare pe care le suportă.
Este acceptată ideea că există părţi ale personalităţii care sunt într-o permanentă schimbare şi părţi care rezistă
schimbării sau sunt foarte greu de modificat; în consecinţă, fixarea obiectivelor intervenţiei trebuie să ţină seama
de aceste trăsături. Concluzia este că un asistent social nu poate fi întotdeauna sigur de efectul acţiunii saje -şi
acesta este numit efectul de ricoşeu: atunci când se acţionează într-un sistem, schimbarea afectează mai multe
componente decât cele vizate, iar sensul şi dimensiunea schimbărilor nu pot fi întotdeauna cu rigoare evaluate.
Asistentul social este obligat să aibă cunoştinţă atât de ambiguitatea efectelor schimbării pentru a le canaliza spre
scopul general, cât şi de starea de spirit a clientului care manifestă, iniţial, o reţinere faţă de procesul schimbării
întrucât efectele nu sunt întotdeauna vizibile sau nu merg în direcţia dorită.
Acest efect de ricoşeu - sau de ambiguitate - este unul natural şi derivă din caracteristicile lucrului cu oamenii,
enunţate de Sotir în 1983 (citat de Howe):
- procesul de interacţiune între oameni implică mişcare şi este dinamic în mod permanent;
- atenţia se focalizează pe obiectivele activităţilor, şi mai puţin pe acţiunile concrete ; activităţile sunt
permanente prin finalităţi şi moduri de îndeplinire;
- procesul de interacţiune vizează mai multe probleme de realizare şi depăşire a obstacolelor decât motivaţiile
iniţiale.
De aceea, profesioniştii schimbării trebuie să probeze multiple calităţi, atât personale, cât şi profesionale, pentru
a se asigura că sunt parcurse toate etapele şi fazele schimbării, indiferent de dificultăţile întâmpinate; maniera
cea mai facilă de abordare a schimbării poate să acorde o importanţă exagerată unei faze (de exemplu, tehnicilor
de modificare comportamentală), dar scopul şi obiectivele nu vor fi atinse în mod adecvat pentru că este posibil
să apară eşecuri din cauza cunoaşterii neadecvate a clientului în faza de investigaţie» în pofida faptului că toate
părţile procesului de schimbare apar ca fiind simultane, asistentul social trebuie să-şi concentreze atenţia şi să
facă distincţia epistemologică între etapele investigaţiei, evaluării, intervenţiei propriu-zise.
Ca proces unitar ce constă în achiziţionarea de modele noi de acţiune, procesul de schimbare poate fi definit şi
prin atributele sale (Brill, 1990, citat de O'Neil McMahon) :
1. schimbarea survine ca rezultat al unei decizii personale şi îşi propune auto-realizarea sinelui prin evitarea
disconfortului şi durerii;
2. schimbarea survine atunci când persoanele se confruntă cu consecinţele propriului comportament, acceptă că
acestea sunt indezirabile şi doresc o stare de bunăstare şi fericire;
3. oamenii se schimbă prin modificarea relaţiilor în vederea satisfacerii mai adecvate a nevoilor emoţionale,
evitând situaţiile în care poziţiile de apărare sunt dominante, deci restrictive;
4. schimbarea este rezultatul învăţării unor diferite moduri de comportament ce provoacă răspunsuri sau reacţii
diferite din partea semenilor care, la rândul lor, îşi modifică propriul comportament;
5. schimbarea este o componentă esenţială a adaptării individuale la exigenţele dinamice ale sistemelor sociale
din care fac parte indivizii;
6. schimbarea intervine mai uşor atunci când evaluarea dintre costuri şi beneficii determină „speranţa
recompensei" în raport direct proporţional cu mijloacele mobilizate;
7. atunci când părţile componente se schimbă, cu siguranţă se va schimba şi întregul sistem, deşi pot exista
diferenţe de ritm, intensitate, durată.
în practica asistenţei sociale, procesul de schimbare este abordat din perspective diferite, uneori, tocmai în
vederea optimizării şi îmbunătăţirii intervenţiei; chiar dacă există mai multe şcoli şi curente, se poate vorbi
despre două mari orientări teoretice care conduc la practici diferite (Howe, 2001):
- abordarea obiectivă, ce concepe lumea ca pe un sistem de structuri reale şi concrete, independente de
aprecierile individului; această obiectivitate este transformată în cel mai important instrument de lucru, iar
schimbarea constă în „reparaţii" şi „recuperări" ale indivizilor sau grupurilor;
- abordarea subiectivă consideră că ordinea se găseşte în obiecte şi natură, dar comportamentul omului este o
existenţă/creaţie sui-generis care se realizează prin cunoaştere umană şi prin semnificarea lumii; lumea este o
„apariţie", iar pentru a avea o bună practică în asistenţa socială nu trebuie decât să optimizăm această „apariţie"
şi individul va deveni mai bun şi mai performant.
Spre exemplu, pentru o anumită perioadă de timp, perspectiva psihanalitică -psihologia freudiană - a dominat
practica asistenţei sociale şi accentul era pus pe lucrul individual de natură terapeutică, în detrimentul serviciilor
şi instituţiilor. Pentru acest tip de practică, punctul de plecare îl constituia conceptul de sine sau eul, definit ca o
construcţie a experienţelor centrale ale individului prin care realitatea exterioară capătă o importanţă, în funcţie
de gradul în care este înţeleasă şi evaluată prin intermediul componentelor profunde. Concepţia de sine este
rezultatul experienţelor proprii, dar şi sursă de experienţe personale.
în această perspectivă explicativă, elementele de practică se orientează după o serie de indicatori ai activităţii
normale :
- capacitatea de a oferi, dar şi de a primi dragoste;
- sentimentul de- încredere în propriile forţe şi în ceilalţi;
- sentimentul de responsabilitate faţă de propria persoană şi faţă de alţii;
- autopercepţia şi dezvoltarea acesteia prin intermediul relaţiei cu ceilalţi;
- formarea şi încorporarea atitudinilor şi sentimentelor faţă de sine şi alţii ca rezultat al experienţelor de viaţă;
- racordarea autoevaluării şi a nivelului de aspiraţii la expectanţele şi conduitele altora.
Cunoaşterea şi acţiunea asupra acestor indicatori contribuie la o relaţie de ajutor mai eficientă şi s-a ajuns la o
diferenţiere operaţională în practică:
- persoane cu o concepţie de „sine pozitiv" ;
- persoane cu o concepţie de „sine negativ".
Primul tip de concepţie este rezultatul emiterii de păreri pozitive din partea celorlalţi, în calitate de persoane
semnificative, cu rol de model, iar comportamentul subiecţilor tinde să confirme aceste păreri, întărind totodată
autoevaluarea pozitivă. Altfel spus, construcţia concepţiei despre sine urmează logica zicalei „bogaţii se
îmbogăţesc şi mai mult". Această caracteristică trebuie să aparţină asistentului social, deşi sunt categorii de
clienţi care, la rândul lor, beneficiază de o solidă concepţie de sine pozitivă (spre exemplu, cazul unor tipuri de
delincvenţi).
Concepţia de „sine negativ", prezentă la unii indivizi, este un rezultat al experienţelor nefericite care capătă
semnificaţia de experienţe centrale; comportamentul acestor persoane va tinde să confirme propriile percepţii ce
derivă din acele experienţe, dar vine şi în concordanţă cu unele opinii exprimate de cei din jur. Astfel, prin
exagerare, aceste persoane vor percepe lumea ca pe un mediu străin şi se angajează în conduite şi acţiuni prin
care urmăresc să nu devină agreabile altora. Sentimentul cel mai frecvent este cel de „prins în capcană", cu o
deteriorare a speranţei de îmbunătăţire a modului de viaţă. Aceste persoane sunt victime mai mult ale propriilor
percepţii de sine decât ale atitudinilor altora şi este potrivită analogia cu zicala „săracul devine mai sărac". Din
această categorie fac parte majoritatea clienţilor pentru un asistent social; ei sunt uşor de recunoscut deoarece au
exteriorizări de genul: „nu sunt bun de nimic" ; „nimeni nu mă vrea" ; „nimănui nu-i pasă de mine" ; „toată
lumea este rea" ; „nu sunt prea deştept" ; „nu-i nimic de făcut" ; „nu voi realiza nimic serios în viaţă" ; „nu
contează cum îmi asigur traiul" etc.
Acest mod de gândire este principalul obstacol cu care trebuie să se confrunte asistentul social în procesul de
schimbare; primele obiective acţionale vor viza componentele autopercepţiei şi modificarea acestora. Nu este o
sarcină uşoară, dar se poate realiza în timp. Condiţia de bază este ca asistentul social să fie o identitate puternică,
având calităţi care să compenseze deficienţele din „jumătatea bolnavă" a interacţiunii. Pentru ca relaţia să fie
eficientă trebuie ca procesul de ajutor să fie unul activ, în care ambele părţi/jumătăţi să-şi perfecţioneze însuşirile
şi abilităţile; un asistent social pasiv şi inert nu va reuşi decât să transmită propriile sentimente negative (de
zădărnicie, de inutilitate, de renunţare). Personalitatea fiecărui asistent social trebuie să joace un rol important în
relaţia de schimbare a concepţiei de „sine" a clienţilor şi, totodată, în procesul propriu de autodezvoltare.
Atunci când una dintre perspectivele explicaţiei teoretice nu mai acoperă aspectele practicii de asistenţă socială,
apărând astfel „nemulţumiri" din partea celor care lucrează în mod direct cu clienţi diferiţi, se dezvoltă alte teorii
ce tind să se probeze în
confruntarea cu practica; un astfel de proces a avut loc la începutul anilor '70, când tradiţia psihanalitică şi-a
dovedit limitarea. Perspectiva care s-a impus a fost una funcţionalistă, propunându-şi analiza exhaustivă a
mecanismelor sociale angajate în comportamentele deviante, ţintă a intervenţiei asistenţei sociale. Preocupaţi să
ofere soluţii cuprinzătoare, funcţionaliştii apelează la ingineria socială: pentru a evita dezechilibrele sau pentru a
contracara ameninţările ce vin din partea comportamentelor „patologice", se pune accentul pe utilizarea
maximală a resurselor sociale (materiale şi umane). Fiind şi empirişti, funcţionaliştii consideră că accentul
trebuie pus pe elementele vizibile din activitatea umană, iar „experţii sociali" au menirea de a decripta în mod
corect ceea ce se petrece în mod nemijlocit (Howe, 2001).
Sub influenţa explicaţiei funcţionaliste, care are o mare densitate teoretică, se înscrie şi teoria sistemelor sociale,
impusă prin lucrările lui A. Pincus, A. Minahan şi M. Davies. Pentru asistentul social, această teorie este
satisfăcătoare deoarece pune într-o legătură indisolubilă cele două elemente ale acţiunii sale: individul şi mediul
său. Indivizii reprezintă părţile, iar mediul îl constituie sistemul, ambele aflându-se într-o interdependenţă
absolută: dacă una dintre componentele interacţiunii se află în suferinţă, cealaltă se află şi ea în mare pericol.
Unul dintre specialiştii care intervin pentru a modifica în sensul reechilibrării este asistentul social, numit
„mecanic de întreţinere".
Metoda de lucru ataşată acestei teorii, numită analiza sistemică, presupune o distanţare iniţială de problemă
pentru a avea o privire mai complexă asupra acesteia; fără să fie o „tehnică totală", ea constă în parcurgerea unor
faze:
- evaluarea problemelor subiectului;
- stabilirea scopului şi a obiectivelor intermediare ;
- selectarea strategiei de intervenţie ;
- fixarea şi aplicarea unei tehnici de bază, cea mai fezabilă;
- evaluarea rezultatelor.
Conceptele de bază, unele dintre ele întâlnite şi în alte abordări, sunt cele de întreg, relaţie, homeostazie. Primul
concept scoate în evidenţă faptul că elementele cuprinse într-un sistem constituie o realitate care este diferită în
sens pozitiv de ceea ce reprezintă părţile luate separat sau adunate în mod mecanic. Adică nici un sistem nu
poate fi înţeles printr-o simplă analiză, ce vizează doar o descompunere în părţi componente. Exemplul cel mai
complet îl reprezintă creierul şi activitatea nervoasă.
Al doilea concept, cel de relaţie, defineşte un mod propriu de structurare între elemente, care devine la fel de
important ca părţile componente ale sistemului; spre exemplu, comportamentul grupului familial este determinat
de o multitudine de factori sau variabile (relaţiile de cuplu, nivelul de stres, mecanismele de control al
sentimentelor negative, relaţiile dintre părinţi şi copii etc), iar unele tipuri de relaţii pot determina anumite
comportamente, spre exemplu cele de abuz. în acest caz, raportul cauzal, de tip cauză - efect, nu mai este
suficient.
Conceptul de homeostazie defineşte tendinţa naturală a oricărui sistem de a găsi un echilibru care să asigure
menţinerea şi stabilitatea acestuia. Stările de dezechilibru reprezintă momente de criză ce trebuie rezolvate prin
mobilizarea resurselor sau capacităţilor de rezolvare. Orice sistem funcţional urmăreşte înlăturarea cât mai rapidă
a acestor stări.
Rolul asistentului social apare în acest context: prin analiza sistemică, specialistul intervine aplicând un model de
abordare dintre următoarele :
- intervenţia asupra unei probleme sau unui set de probleme vizibile şi evidente ;
- explorarea detaliată a problemei care se prefigurează pentru rezolvare, în funcţie de gravitatea/urgenţa
dezechilibrului;
- definirea şi identificarea scopului şi obiectivelor intervenţiei şi ataşarea de acestea a unor probleme specifice,
ce impietează funcţionalitatea sistemului;
- ajustarea optimală între tehnicile de lucru şi obiectivele urmărite pentru a elimina problema sau criza;
- aplicarea unor tehnici în funcţie de consecinţele cele mai probabile şi îmbunătăţirea efectelor prin
perfecţionarea tehnicilor;
- luarea în calcul a strategiei inacţiunii, dacă aceasta este benefică pentru client.
în 1973, Allen Pincus şi Anne Minahan au fixat principalele repere în modelul de analiză sistemică şi aplicarea
teoriei în practica de asistenţă socială la care, desigur, au fost aduse completări. Iniţial însă, se postula existenţa a
patru sisteme de bază în asistenţa socială:
- sistemul schimbării;
- sistemul client;
- sistemul obiectivelor;
- sistemul acţiunii.
în sistemul schimbării sunt cuprinşi toţi profesioniştii acţiunii, ca şi instituţiile şi organizaţiile în care sunt
planificate activităţi de asistenţă socială; sistemul client este compus din persoanele care solicită servicii şi
activităţi de ajutor din partea sistemului schimbării, ca şi din persoanele din orbita socială a acestora; sistemul
obiectivelor este alcătuit din elementele care sunt supuse schimbării, ceea ce reprezintă o problemă şi trebuie
modificat, iar sistemul acţiunii se compune din totalitatea acţiunilor /activităţilor desfăşurate de către sistemul
schimbării, în vederea atingerii scopului.
Ceva mai recent (O'Neil McMahon, 1994), s-a dezvoltat perspectiva ecosistemică, în care accentul este pus pe
abordarea holistică şi ecologică în asistenţa socială: fiinţa umană este concepută în interacţiune cu o multitudine
de sisteme (psihic, emoţional, cultural, religios, familial etc), iar fiecare persoană face parte din complexul de
schimbări care se produc ; dacă scopul acţiunii în asistenţa socială este cel de s'chimba-re, atunci activităţile
trebuie să vizeze întregul complex de sisteme în care este plasat clientul.
Dar etapele şi fazele intervenţiei de schimbare au fost conceptualizate anterior primelor tentative de explicaţie
sistemică; în 1970, Helen Harris Perlman a descris procesul de schimbare ca parcurgere a cinci etape sau faze
care au un caracter obligatoriu:
1. faza primului contact şi a angajamentului;
2. faza de investigaţie şi evaluare preliminară;
3. faza de planificare şi realizare a contractului;
4. faza intervenţiei propriu-zise şi a monitorizării;
5. faza de evaluare.
Prima, faza primului contact şi a angajamentului, se derulează atunci când se iniţiază relaţia de ajutor pentru
rezolvarea problemei cu care se confruntă clientul. Este
o fază ce trebuie parcursă în mod adecvat pentru a elimina toate precauţiile şi temerile clientului, care în acest
moment este dominat de stări negative (descurajare, neîncredere, scepticism etc).
Pentru început, asistentul social trebuie să obţină din partea clientului o atitudine pozitivă faţă de sistemul
schimbării. Apoi, trebuie să se ajungă la o autentică acceptare a procesului de ajutor, fapt ce se realizează prin
decizii discrete şi, uneori, de durată, în această fază, asistentul social pune în lucru nu doar cunoştinţe ştiinţifice,
ci şi multe abili-tăţi şi capacităţi (de a fi empatic, de a fi autentic, de acceptare, de tratare diferenţiată ş.a.).
Momentul următor este angajarea clienţilor în procesul de schimbare.
Sintetizând, se poate spune că prima fază constă în parcurgerea a trei paşi importanţi în construirea relaţiei de
ajutor:
- clarificarea şi identificarea scopului intervenţiei;
- delimitarea şi descrierea problemei; .,
- evaluarea resurselor şi mobilizarea acestora în interesul clientului.
A doua fază, cea de culegere a datelor şi de evaluare, se caracterizează prin obiectivele sale cognitive.
Preocuparea fundamentală constă în colectarea informaţiilor despre client, în calitate de subiect al cunoaşterii.
Intenţia acestei investigaţii este aceea de a avea un tablou complet cu privire la subiect şi problema cu care se
confruntă, la factorii interni şi externi ce influenţează persoanele semnificative etc. Pentru a atinge aceste
obiective este absolut necesară participarea subiectului la procesul de cunoaştere prin dezvăluirea unor elemente
relevante, prin autocunoaştere şi comunicare. Succesul acestei faze depinde foarte mult de alegerea metodelor şi
tehnicilor de investigaţie şi validitatea acestora.
în mod firesc, culegerea de date este urmată de analiza şi evaluarea informaţiilor, în care trebuie implicat de
asemenea subiectul, pentru a se putea diagnostica problema cât mai corect, fază în funcţie de care se vor selecta
obiectivele şi activităţile procesului de schimbare. Uneori, alături de asistentul social şi subiect, pot fi antrenaţi
alţi specialişti ai investigaţiei care pot aduce un plus de rigoare şi fidelitate. Principiul care trebuie să stea la baza
acestei etape este acela conform căruia o practică eficientă este construită pe o cunoaştere teoretică adecvată.
Faza a treia pune accentul pe obiective şi strategiile de acţiune. Acum se construieşte un plan de acţiune în
funcţie de nevoile clientului şi se pune la punct un contract, scris sau nu, cu clientul în vederea derulării
activităţilor de schimbare. Este esenţial ca acesta să fie angajat ca agent activ al schimbării în cunoştinţă de
cauză. Planificarea constă în elaborarea unui plan complet de activităţi (cu termen, loc de desfăşurare, părţi
implicate, acţiuni precise, resurse utilizate, forme de evaluare) şi precizarea exactă a obiectivelor propuse şi a
rezultatelor dorite de către client. Se recomandă insistarea pe obiective pe termen lung, dar, ştiindu-se în general
că nu au un efect mobilizator, ele vor fi desfăcute în obiective concrete, imediate, vizibile. S-a constatat că
acestea sunt uşor de transferat în motivaţia clientului. După ce s-au stabilit obiectivele şi s-a antrenat clientul,
asistentul social trebuie să selecteze cele mai potrivite activităţi şi strategii de schimbare; acest moment trebuie
să ţină cont de specificul clientului şi să se axeze pe avantajele pe care le poate aduce în lucrul direct.
Spre exemplu, tehnicile dezagreabile sau incomode pentru client vor fi alese doar dacă nu există alte variante,
deşi în unele situaţii se ajunge mai rapid la atingerea unui
obiectiv prin utilizarea acestora. De asemenea, strategia de intervenţie, cu tot instrumentarul său, nu trebuie să
rămână un mister şi un loc necunoscut clientului; i se vor dezvălui acele aspecte care nu pun în pericol realizarea
obiectivelor prin cunoaşterea specificului de lucru de către client.
Realizarea contractului, ca moment distinct al acestei faze, are înţelesul unui acord scris, oral sau implicit între
client şi asistentul social privind obiectivele, metodele şi programul de activităţi, precum şi obligaţiile reciproce
care trebuie duse la îndeplinire în procesul de intervenţie. Forma contractului scris este de preferat întrucât îl face
mai responsabil pe client şi, uneori, îl pune la adăpost pe profesionist de eventualele interpretări eronate.
După Robert Barker, în contract trebuie să fie indicate următoarele elemente :
- cine este clientul şi care este raportul său cu sistemul schimbării;
- ce vrea şi ce poate face clientul;
- care sunt tehnicile indicate ;
- descrierea practicilor curente ;
- indicarea serviciilor curente directe la care se poate apela;
- nivelul de pregătire a asistentului social;
- experienţa sa în domeniu;
- valorile şi standardele acţiunii de asistenţă socială;
- modul de raportare a asistentului social la acestea;
- legitimarea acţiunii profesionistului;
- responsabilitatea profesională şi riscurile intervenţiei.
După alţi specialişti, în contract trebuie să figureze:
- primele trei priorităţi sau probleme ale clientului;
- obiectivele specifice;
- sarcinile clientului;
- sarcinile şi activităţile asistentului social;
- durata aproximativă a intervenţiei;
- programul activităţilor;
- programarea clinică a intervenţiei;
- persoanele participante;
- locul de desfăşurare.
în mod implicit, o dată cu realizarea activităţilor cuprinse în contract ia sfârşit şi procesul propriu-zis de
schimbare, deşi sunt situaţii când scopurile şi obiectivele propuse nu sunt atinse în totalitate ; în asemenea
situaţii, clientul poate fi deschis sau poate refuza o renegociere parţială a contractului, dar acest lucru nu este
indicat decât pentru elementele secundare şi nesemnificative. De altfel, etapa finală de evaluare propune şi un
prognostic, în funcţie de rezultatele obţinute.
Faza a patra, a intervenţiei propriu-zise şi a monitorizării, într-o formulă restrânsă presupune utilizarea unor
mijloace specifice pentru declanşarea şi stabilizarea unor schimburi pozitive, dorite de client şi planificate de
către asistentul social. Intervenţia este punerea în aplicare a planului de ajutor prin folosirea uneia sau mai multor
figuri de acţiune în asistenţa spcială (intervenţia directă, indirectă, mixtă).
Indiferent de alegerea făcută de asistentul social în intervenţie, este esenţială competenţa sa profesională ca
intersecţie a pregătirii ştiinţifice, experienţei şi calităţilor
personale; de aici provine capacitatea sa de a lucra în mod preventiv, evitând acele tehnici sau activităţi care-l
pot leza pe client. De altfel, latura preventivă a activităţii asistentului social este una importantă şi de multe ori
constituie nucleul atenţiei profesionale. Prevenţia se manifestă pe trei paliere, în funcţie de obiectivele propuse :
- prevenţia primară, ce constă în acţiuni de descurajare şi evitare a acelor situaţii care-l conduc pe client în
situaţii de criză;
- prevenţia secundară are în vedere identificarea unor probleme aflate în stare incipientă şi intervenţia în fazele
uşoare ale crizei, când rezultatele sunt mai sigure;
- prevenţia terţiară se apropie deja foarte mult de intervenţia propriu-zisă prin faptul că în activitate sunt
cuprinse şi obiective care să evite experienţele puternic traumatizante ale perioadei de criză.
Monitorizarea se realizează pe măsură ce se desfăşoară faza intervenţiei şi constă, pe de o parte, în evidenţa
strictă a tuturor activităţilor şi a protocoalelor acestora şi, pe de altă parte, în forma de evaluare continuă a paşilor
realizaţi. Validitatea şi corectitudinea tehnicilor aplicate determină eficienţa acţiunii; îndeplinirea planului de
intervenţie este absolut obligatorie pentru a depăşi eventualele obstacole şi a face micile corecturi în strategia de
intervenţie. Evaluarea pe fiecare secvenţă evită abandonarea planului general şi determină ajustarea lui în funcţie
de unele variabile noi; altfel spus, aici se regăseşte flexibilitatea intervenţiei.
Faza de evaluare, faza. finală a procesului de schimbare, constă în analiza activităţilor derulate şi a scopurilor
atinse; se constată dacă întregul proces a fost util şi eficient. Se deosebeşte de monitorizare prin aceea că
raportează rezultatele obţinute la obiectivele iniţiale şi face bilanţul final; compară starea actuală a clientului cu
punctul zero, punctul de plecare în relaţie; constată schimbările survenite şi dacă ele reprezintă un progres sau o
rezolvare pentru client. Eventualele probleme cu care încă se mai confruntă acesta vor fi delimitate pentru ca
obiectivele de intervenţie să fie transferate într-un nou plan de lucru. în această fază intervine închiderea relaţiei
cu clientul, chiar dacă în viitor se prefigurează alte programe, cu acelaşi specialist sau cu specialişti diferiţi;
relaţia viitoare va urma însă toate fazele unei intervenţii, indiferent de natura problemei şi nivelul de cunoaştere
al clientului. Pe de altă parte, în această fază are loc şi autoevaluarea asistentului social prin care se defineşte
nivelul de competenţă şi performanţă profesională.
