Spaţiul social: definiţie, delimitări conceptuale, proiecţii epistemologice
Considerat (pe nedrept) doar suport existenţial pentru faptul diurn, spaţiul social a fost arareori adus în sfera
epistemicului, iar când s-a întâmplat, totuşi, iniţiativa a rămas tributară recuzitei metodologice extrasociologice :transferul necritic din ştiinţele naturii relevă, o dată cu proporţiile neadecvării, şi exigenţele articulării unui
demers eminamente sociologic.
O abordare exclusiv sociologică a spaţiului social rămânând un obiectiv strategic de imperativă necesitate în
continuarea imaginii sociomorfe a lumii, ne propunem, prin prezentul studiu, o modestă contribuţie la
reconstrucţia „matricei generative de probleme" (N. Chomsky) aferente naturii şi genezei socialului. Convinşi de oportunitatea exerciţiului nostru epistemic, ne rezervăm dreptul să avem în vedere socialul numai în măsura în care fecunditatea euristică aduce contribuţii relevante la dimensionarea semantică pertinentă a identităţii
ontologice a mediului industrial în dubla sa ipostază: ca obiect de studiu al sociologiei şi ca laborator de
experimentare a valorilor proprii mentalităţii civilizaţiei tehnologice.
Fără a ignora eforturile celor care au torsionat realitatea socială obligând-o să încapă în patul procustian al
propriilor concepţii, le vom invoca numai în măsura în care prezintă relevanţă cel puţin sub raportul istoricului
tematicii noastre, chiar dacă unele se situează mai mult în zona preştiinţifică a gândirii sociologice. Sau poate
tocmai de aceea.
în ordine istorică deci, au fost promovate doctrinar ca semne şi criterii ale socialului : faptul social (E.
Durkheim), iradierea imitativă (Jean-Gabriel Tarde), formalismul (Georg Simmel), relaţionismul (Leopold von
Wiese), universalismul (Othmar.Spann), tipul ideal (Max Weber), mecanica socială (Spiru Haret), voinţa şi
instituţiile (D. Guşti), logicitatea actului uman (P. Naville). Constructori valoroşi de sisteme cu mare combustie
culturală, cercetătorii ştiinţifici citaţi au abordat societatea plecând de la o premisă falsă: şi anume, convingerea
că poate exista un ireductibil în geneza socialului. Propunându-şi găsirea de soluţii irefutabile unei false
probleme, construcţiile con-ceptual-categoriale, impunătoare sub multe privinţe, au sfârşit prin a releva un
adevăr peremptoriu: autorii, prin ipotezele avansate, nu şi-au propus altceva decât propria confirmare. Păstrând o
anumită rezervă (absolut necesară contracarării epigonatului), nu au putut evita un alt risc, cel puţin tot atât de
păgubitor: atitudinea sectară prin ignorarea contribuţiei predecesorilor. De aceea, şi sistemele lor sunt greu
compatibile, iar inovaţiile categoriale, echivalente doar prin analogie.
Personal, dezavuând în egală măsură atât nevoia de idoli, cât şi nihilismul dogmatic, vom prefera să le
considerăm, în analiza noastră, secvenţe repetate într-un experiment teoretic de decantare epistemică a unei
realităţi proteice aflate în permanentă restructurare praxiologică. în consecinţă, plecăm de la premisa că legile
sociale nu sunt apriorice şi, prin urmare, nu pot fi pur şi simplu descoperite, ca legile naturii, bunăoară, dar nici
„inventate" de cutare gânditor sau cercetător. Definind ceea ce este tendenţial în registrul umanului la nivel
comunitar, legităţile sociale particularizează adevărate rezultate alternative ale multitudinii de vectori de acţiune
concurentă; ele se creează prin eforturi de voinţă, iar prin forţa lor devin sursă de coeziune socială. Substanţa
determinismului (D. Drăghicescu) este reprezentată de eforturile raţionale ale indivizilor obiectivate în datini,
instituţiile propagatoare de informaţie, norme şi simboluri (Virgil Constantinescu).
Genetic, ontologia umanului ar putea evolua explicativ pe următoarele coordonate : cutumele (ca medii empirice
de socializare rudimentară) au cristalizat, progresiv, un cadru normativ care, prin adiţionare axiologică, a
antrenat formarea unui mental colectiv, certificând ariei sale de manifestare statutul de mediu socializant. Fondul
socializant al mentalităţii colective a generat apariţia spaţiului social ca urmare a instituţionalizării unor centre
de autoritate comunitară unanim acceptate în profil zonal.
Extinderea razei de cuprindere a ideii de necesitate organică a unei autorităţi a amplificat apariţia faptelor
creatoare de social şi cu finalitate de factură ontologică, în această perspectivă apare greu contestabilă teza
constituirii spaţiului social ca „obiectivare a muncii" (McGregor), iar socializarea ca o urmare firească a
„educaţiei prin muncă" (D. Drăghicescu), „pedagogie socială" (D. Guşti), „pedagogie culturală" (Şt.
Bârsănescu), „model general" (M. Ralea).
Sfera legislativă, prin particularizarea concepţiei despre „contractul social" (Johanes Althusius, Grotius, J.-J.
Rousseau, Pufendorf, Burlamanqui), este o expresie a unei forme superioare de libertate şi o etapă relativ târzie
în trecerea de la biologic, via psihologic, la social cu specificul său normativ, cu încărcătura sa axiologică, cu
însemnele şi criteriile care au făcut carieră în scrieri de autori sau de exegeză. De aceea, chiar dacă în mai mare
sau mai mică măsură tributari filosofiei sociale (G.B. Vico, Hegel, Condorcet), aceştia au pus corelaţia individ -
societate la baza descifrării genezei umanului ca punct de plecare în restructurarea ontologică a existenţei sociale
: nu există societate decât umană, adică acolo unde raporturile natural biologice au fost eclipsate prin
instrumentalizarea unor raporturi calitativ noi: relaţiile sociale (Herder: sufletul poporului - Volksgeist).
Relaţiile sociale definesc totalitatea raporturilor orientate normativ şi motivate axiologic, care particularizează
zona unor proiecte existenţiale elaborate conştient într-un limbaj accesibil, admis unanim ca formă de
comunicare interindividuală. Această zonă reprezintă spaţiul social definit şi ca ontologie „regională" (Husserl)
a Existenţei, respectiv ca existenţă socială, ca galaxie a universului social infinit de complex şi aflat în
permanentă diversificare.
Pentru unii autori (E. Durkheim), puterea ar exprima esenţa realităţii sociale în ipostaze diferite : putere a
comandanţilor, a funcţionarului public, a modei, a moralei publice, a credinţei, a unor prejudecăţi, a
stereotipurilor etc. Puterea ca semn al socialului trebuie înţeleasă în sens larg: de la constrângere până la
consimţământ (Ch. Merriam, C. Friederich, R. Polin), adevărata putere activă fiind libertatea, iar scopul autentic
uman al acesteia fiind servirea raţiunii. în replică, pentru alţi autori (M. Weber, G. Simmel), borna socialului o
pune valoarea prin generarea idealului care vertebrează praxiologic empirismul vegetativ al existenţelor
individuale.
Ca model de comportament care capacitează civic individul ridicat la rang de cetăţean, idealul, prin deschidere
spre praxis, îşi relevă inestimabilele sale valenţe de ontologie socială. Fiecare fapt social ce se regăseşte în
fenomenalitatea de ansamblu a
socialului este purtător de valoare şi putere, de amplitudini diferite, dar nu insignifiant. Proiectarea în
evenimenţial exceda orizontul sociologic şi de aceea ne declinăm interesul pentru acel posibil unghi de analiză.
Atrăgând atenţia asupra mutaţiei ontologice (epocilor organice le urmează epoci critice - S. Simon) pe care o
reprezintă activitatea de convertire a „datelor lumii uonctrtc imr-un sistem al oraimi antropice" '("v.
Constantinescu), eminentul sociolog român D. Drăghicescu sublinia: „Producând obiecte în mediu, după un
model mental, şi adaptându-le unui scop al său, premeditat, omul produce lucruri inexistente în natură şi se
produce pe sine într-o altă sferă de realitate decât cea corporală". Ca „organizator al propriilor puteri productive
şi constructor al realităţii care-i supravieţuiesc", deci ca fiinţă generică a socialului, omul confirmă că realitatea
socială este un proces foarte complex şi contradictoriu în permanentă devenire, nu un dat. De aceea, nu poate
avea raţiune invocarea unui ireductibil. Omul fiind un rezultat al nenumăratelor experienţe de socializare
comunitară, o dată cu constituirea propriei scări de valori, el devine producător de social: principala sursă de
creaţie axiologico-praxiologică. „Societatea există acolo unde (...) spaţiul locuit devine spaţiul trăit. Un spaţiu
poate fixa un sat, un oraş, un popor. Prin fixarea unui popor se înţelege că spaţiul fixează interesele acestuia.
Popoarele care au adoptat un mod de viaţă nomad au făcut-o pentru că spaţiul nu le putea fixa interesele", afirmă
G. Simmel.
Fiind de acord că „graniţa'" nu este un fapt spaţial cu acţiune sociologică, ci un fapt sociologic care se formează
spaţial, vom completa că înţelegem „graniţa" ca relaţie socială, iar in extenso înţelegem specificul relaţional al
genezei, existenţei şi dezvoltării socialului, al întregii existenţe sociale. „Când popoarele nu aveau un mod de
viaţă sedentar omul era găsit după satul în care trăia. Evul Mediu a adus metoda numirii caselor, pentru ca în
perioada modernă să apară numerotarea. Aceasta a fost o expresie a raţionalizării modului de trai. Raţionalizarea
a adus şi simetria şi amenajarea oraşului prin economisirea de spaţiu" (V. Constantinescu - curs). Raţionalizarea
înseamnă, „în primul rând, extinderea domeniilor sociale, care sunt supuse criteriilor deciziei raţionale. Acestui
concept îi corespunde industrializarea muncii sociale, care are drept urmare pătrunderea criteriilor acţiunii
instrumentale şi în alte domenii ale vieţii: urbanizarea modului de viaţă, tehnicizarea transportului, a
comunicaţiei. în toate cazurile este vorba de promovarea tipului acţiunii raţionale în raport cu un scop" (J.
Habermas). Raţionalizarea presupune alegerea justă între alternative în raport cu un scop. Dimensiunea
sociologică a spaţiului social, nuanţată explicativ prin distincţia dintre comunitate (bazată pe legături de sânge şi
exemplificată de structura sătească) şi societate (bazată pe convenţii sociale elaborate şi stilizate în modul de
viaţă urban) operată de Fr. Tonnies, indică rezervele de expansiune a spaţiului social prin socializarea progresivă
a altor „regiuni ontologice". încercând străpungerea zonei de „imponderabilitate epistemologică" a
psihologismului de sorginte empirică, Moreno consideră că specificul universului social rezidă în
tridimensionalitatea sa: societatea umană externă, matricea sociometrică, realitatea socială. „încercarea sa de a
reflecta esenţa socială e un demers ingenios, dar neizbutit."
Continuând ceea ce am putea numi etapa „euclidiană" a concepţiilor despre natura socialului, Spiru Haret
considera că existenţa socială se înscrie în ordinea universală ca o realitate comensurabilă şi cognoscibilă cu
ajutorul metodelor ştiinţelor exacte: „Vom numi societate sau corp social o reunire supusă pe de o parte
acţiunilor reciproce, iar
pe de altă parte acţiunilor exterioare. Individul este elementul constitutiv al corpului social cu acelaşi rol pe care
îl joacă un corp material". împingând analogiile până dincolo de logica faptelor reale, mecanica socială haretiană
se întemeia pe supoziţia că, o societate fiind în mod esenţial variabilă, cauzele (variabilele independente) prin
natura lor - economică, intelectuală, morală - determină tridimensionalitatea spaţiului social ca sistem de
referinţă pentru calcularea coordonatelor (x, y, z), care pot defini poziţia fiecărui individ în spaţiul social. Starea
socială a individului creator de social depinde în egală măsură de împrejurări şi de „factori personali" care pot
influenţa raza cercului de acţiune individuală, precum şi intensitatea acestei acţiuni.
Mişcarea continuă este semnul societăţilor civilizate în care creşterea în proporţie geometrică a fondului
socializant indică sensul şi calitatea socializării sub semnul emancipării permanente de servitutea necesităţilor
primare. în acest context, „civilizaţia trebuie să aibă drept scop diminuarea suferinţelor societăţii umane. Orice
eveniment care are drept efect creşterea suferinţelor (sau chiar se opune scăderii sale) înseamnă o mişcare de
reîntoarcere la barbarie (...) Civilizaţia este fructul unei bătălii neîncetate şi în orice bătălie este posibilă
înfrângerea, ca şi victoria".
Acum, când modelarea faptelor sociale marchează un nou salt epistemic, unele dintre premisele sau chiar
concluziile haretiene ar putea fi reevaluate într-un model cibernetic al vieţii sociale, având în vedere faptul că
„omul întreg există nu numai ca societate, ci şi ca organism biologic şi ca individualitate cu identitate
psihologică determinată".
Vom numi, prin analogie, această graniţă hermeneutică trecerea la etapa „ne-euclidiană" a studierii spaţiului
social ca urmare a clarificării plurifuncţionalităţii şi multidimensionalităţii socialului. Analogia mediul social -
legile fizicii newtoniene, dominantă de-a lungul secolului al XlX-lea, lasă loc analogiei societate - organism
biologic, promovată de teoria generală a sistemelor (L. von Bertalanfy), punând bazele sistemului ca orientare
contemporană în evaluarea resurselor de asigurare a echilibrului dinamic al societăţii.
Structuralismul funcţionalist (T. Parsons, R. Merton) şi teoria echilibrului social (G.C. Homans), ca modele
sistemice specific sociologice de analiză obiectivă şi holistă a realităţii sociale, constituie cele mai recente
proiecţii epistemice ale spaţiului social, nefiind, desigur, nici ultimele şi nici absolvite de aspecte discutabile şi
lacunare, fie şi pentru faptul că o realitate în permanentă dezvoltare reclamă în mod obiectiv o redimensionare
corespunzătoare a imaginii sale teoretice.
Pe acest fundal, mediul industrial, de exemplu, apare ca un subsistem al spaţiului social şi principal laborator de
experimentare a unor noi tipuri de relaţii sociale în măsură să inducă inovaţiile ştiinţifico-tehnice în sfera
inovaţiilor organizatoric-manage-riale. Creator de repere tehnice, în noua disciplină tehnologică ce procesează
optim convenţiile sociale, mediul industrial modern este în acelaşi timp şi creatorul noii discipline a muncii care
stă la baza mentalităţii novatoare, proprie civilizaţiei tehnologice.
Ridicarea creativităţii la rang de sursă de materie primă perpetuu regenerabilă, prin inovarea modalităţilor de
umanizare a mediului industrial, conferă acestuia statutul de obiect de studiu prioritar al tuturor exegezelor careşi
propun ca obiectiv optimizarea calificată a condiţiei umane. Aceste elemente, relativ recente sub aspect
temporal, au un impact deosebit asupra creşterii calitative şi cantitative a fondului socializant. De aceea,
imaginea unui univers social în expansiune prin apariţia unor modele inedite de
comportament profesional (individual şi de grup) compatibile cu civilizaţia tehnologică relevă dubla ipostază a
mediului industrial: ca factor productiv (în sens larg) şi mediu educogen. Pe aceste coordonate, explicaţia
sociologică vizează reflectarea şi proiectarea valorizatoare a faptelor cu încărcătură socială în registrul atât de
generos al antropologiei.
Informatizarea socialului, ca adevărată revoluţie copernicană în concepţia despre spaţiul social, a relativizat
sistemele valorice de referinţă. „Lumea", specifică ruralului, şi-a pierdut statutul ontologic unic, fiind înlocuită
de o masă relativ amorfa de lucruri şi cadre normative în care individul specializat migrează în raza statusrolurilor
din raţiuni preponderent utilitare. „în epoca computerului avem de a face mai curând cu spaţiul
conceptual legat prin intermediul electronicii, decât cu spaţiul fizic legat prin intermediul automobilului" (J.
Naisbitt). în consecinţă, creşterea progresivă a cunoştinţelor cu finalitate instrumentală şi ofensiva
pragmatismului prin convocarea ideilor la „bursa valorilor" (P. Botezatu) reprezintă zone problematice care
antrenează apariţia unor noi tipuri umane.
Avansând o soluţie preponderent filosofică, întemeiată pe premisa că „tehnica este întotdeauna un proiect social
istoric", H. Marcuse avertizează asupra schimbării valorilor directoare: „când tehnica devine forma universală a
producţiei materiale, ea circumscrie o întreagă cultură; ea proiectează o totalitate istorică - un univers". Din
univers de mijloace, tehnica devine criteriu pentru noi forme de legitimări la scară individuală şi socială,
generalizând un mediu eminamente experimental în care valorile însele se relativizează. Dinamica spaţiului
social este asigurată de un număr mai mare de variabile dependente, care stimulează în egală măsură
comportamentul adaptiv şi aspiraţia inovativă a agentului acţiunii sociale.
Problema fundamentală a spaţiului social integral informatizat este ca noile forme de legitimitate a funcţionării
sistemelor sociale să rămână compatibile cu diversitatea reală a valorilor imanente condiţiei umane. De aceea,
sociologic vorbind, „etica competiţiei pentru performanţă prin presiunea concurenţei status-ului" (J. Naisbitt)
face ca doar schimbările în sens emancipator ale cadrului instituţional să poată aspira la un loc legitim în
orizontul de aşteptări ale generaţiei viitoare. De altfel, însăşi epistemologia ştiinţelor social-umaniste confirmă
acest aspect printr-o „recentrare dramatică a reflecţiei asupra condiţiei umane prezente în unicitatea şi
concretitudinea sa" dezvoltând instrumentele de reconstrucţie a personalităţii umane.
Acest sens ireversibil al dezvoltării societăţii umane demonstrează atât importanţa ştiinţelor social-umaniste în
orice proiect de renovare structurală a sistemelor sociale, cât şi aportul indispensabil al cercetării sociale penjru o
nouă şi eficientă proiectare a individului în universul valorilor purtătoare de etos.
Pentru aceasta, ipotezele empirice1 concurente, schemele şi modelele conceptuale alternative trebuie rearticulate
in spaţiul explicativ al noului corp teoretic, unitar şi consistent, care capacitează competenţele de profil în
sincronizarea schimbărilor tehnologice şi sociale cu imperativele „revoluţiei umane", menite a introduce
logistica civilizaţiei tehnologice viitoare în procesul de redimensionare a umanului pe coordonatele autenticităţii
sale perene.
