Geneza şi dinamica structurală a spaţiului social

 Spaţiul social: definiţie, delimitări conceptuale, proiecţii epistemologice
Considerat (pe nedrept) doar suport existenţial pentru faptul diurn, spaţiul social a fost arareori adus în sfera
epistemicului, iar când s-a întâmplat, totuşi, iniţiativa a rămas tributară recuzitei metodologice extrasociologice :transferul necritic din ştiinţele naturii relevă, o dată cu proporţiile neadecvării, şi exigenţele articulării unui
demers eminamente sociologic.
O abordare exclusiv sociologică a spaţiului social rămânând un obiectiv strategic de imperativă necesitate în
continuarea imaginii sociomorfe a lumii, ne propunem, prin prezentul studiu, o modestă contribuţie la
reconstrucţia „matricei generative de probleme" (N. Chomsky) aferente naturii şi genezei socialului. Convinşi de oportunitatea exerciţiului nostru epistemic, ne rezervăm dreptul să avem în vedere socialul numai în măsura în care fecunditatea euristică aduce contribuţii relevante la dimensionarea semantică pertinentă a identităţii
ontologice a mediului industrial în dubla sa ipostază: ca obiect de studiu al sociologiei şi ca laborator de
experimentare a valorilor proprii mentalităţii civilizaţiei tehnologice.
Fără a ignora eforturile celor care au torsionat realitatea socială obligând-o să încapă în patul procustian al
propriilor concepţii, le vom invoca numai în măsura în care prezintă relevanţă cel puţin sub raportul istoricului
tematicii noastre, chiar dacă unele se situează mai mult în zona preştiinţifică a gândirii sociologice. Sau poate
tocmai de aceea.
în ordine istorică deci, au fost promovate doctrinar ca semne şi criterii ale socialului : faptul social (E.
Durkheim), iradierea imitativă (Jean-Gabriel Tarde), formalismul (Georg Simmel), relaţionismul (Leopold von
Wiese), universalismul (Othmar.Spann), tipul ideal (Max Weber), mecanica socială (Spiru Haret), voinţa şi
instituţiile (D. Guşti), logicitatea actului uman (P. Naville). Constructori valoroşi de sisteme cu mare combustie
culturală, cercetătorii ştiinţifici citaţi au abordat societatea plecând de la o premisă falsă: şi anume, convingerea
că poate exista un ireductibil în geneza socialului. Propunându-şi găsirea de soluţii irefutabile unei false
probleme, construcţiile con-ceptual-categoriale, impunătoare sub multe privinţe, au sfârşit prin a releva un
adevăr peremptoriu: autorii, prin ipotezele avansate, nu şi-au propus altceva decât propria confirmare. Păstrând o
anumită rezervă (absolut necesară contracarării epigonatului), nu au putut evita un alt risc, cel puţin tot atât de
păgubitor: atitudinea sectară prin ignorarea contribuţiei predecesorilor. De aceea, şi sistemele lor sunt greu
compatibile, iar inovaţiile categoriale, echivalente doar prin analogie.
Personal, dezavuând în egală măsură atât nevoia de idoli, cât şi nihilismul dogmatic, vom prefera să le
considerăm, în analiza noastră, secvenţe repetate într-un experiment teoretic de decantare epistemică a unei
realităţi proteice aflate în permanentă restructurare praxiologică. în consecinţă, plecăm de la premisa că legile
sociale nu sunt apriorice şi, prin urmare, nu pot fi pur şi simplu descoperite, ca legile naturii, bunăoară, dar nici
„inventate" de cutare gânditor sau cercetător. Definind ceea ce este tendenţial în registrul umanului la nivel
comunitar, legităţile sociale particularizează adevărate rezultate alternative ale multitudinii de vectori de acţiune
concurentă; ele se creează prin eforturi de voinţă, iar prin forţa lor devin sursă de coeziune socială. Substanţa
determinismului (D. Drăghicescu) este reprezentată de eforturile raţionale ale indivizilor obiectivate în datini,
instituţiile propagatoare de informaţie, norme şi simboluri (Virgil Constantinescu).
Genetic, ontologia umanului ar putea evolua explicativ pe următoarele coordonate : cutumele (ca medii empirice
de socializare rudimentară) au cristalizat, progresiv, un cadru normativ care, prin adiţionare axiologică, a
antrenat formarea unui mental colectiv, certificând ariei sale de manifestare statutul de mediu socializant. Fondul
socializant al mentalităţii colective a generat apariţia spaţiului social ca urmare a instituţionalizării unor centre
de autoritate comunitară unanim acceptate în profil zonal.
Extinderea razei de cuprindere a ideii de necesitate organică a unei autorităţi a amplificat apariţia faptelor
creatoare de social şi cu finalitate de factură ontologică, în această perspectivă apare greu contestabilă teza
constituirii spaţiului social ca „obiectivare a muncii" (McGregor), iar socializarea ca o urmare firească a
„educaţiei prin muncă" (D. Drăghicescu), „pedagogie socială" (D. Guşti), „pedagogie culturală" (Şt.
Bârsănescu), „model general" (M. Ralea).
Sfera legislativă, prin particularizarea concepţiei despre „contractul social" (Johanes Althusius, Grotius, J.-J.
Rousseau, Pufendorf, Burlamanqui), este o expresie a unei forme superioare de libertate şi o etapă relativ târzie
în trecerea de la biologic, via psihologic, la social cu specificul său normativ, cu încărcătura sa axiologică, cu
însemnele şi criteriile care au făcut carieră în scrieri de autori sau de exegeză. De aceea, chiar dacă în mai mare
sau mai mică măsură tributari filosofiei sociale (G.B. Vico, Hegel, Condorcet), aceştia au pus corelaţia individ -
societate la baza descifrării genezei umanului ca punct de plecare în restructurarea ontologică a existenţei sociale
: nu există societate decât umană, adică acolo unde raporturile natural biologice au fost eclipsate prin
instrumentalizarea unor raporturi calitativ noi: relaţiile sociale (Herder: sufletul poporului - Volksgeist).
Relaţiile sociale definesc totalitatea raporturilor orientate normativ şi motivate axiologic, care particularizează
zona unor proiecte existenţiale elaborate conştient într-un limbaj accesibil, admis unanim ca formă de
comunicare interindividuală. Această zonă reprezintă spaţiul social definit şi ca ontologie „regională" (Husserl)
a Existenţei, respectiv ca existenţă socială, ca galaxie a universului social infinit de complex şi aflat în
permanentă diversificare.
Pentru unii autori (E. Durkheim), puterea ar exprima esenţa realităţii sociale în ipostaze diferite : putere a
comandanţilor, a funcţionarului public, a modei, a moralei publice, a credinţei, a unor prejudecăţi, a
stereotipurilor etc. Puterea ca semn al socialului trebuie înţeleasă în sens larg: de la constrângere până la
consimţământ (Ch. Merriam, C. Friederich, R. Polin), adevărata putere activă fiind libertatea, iar scopul autentic
uman al acesteia fiind servirea raţiunii. în replică, pentru alţi autori (M. Weber, G. Simmel), borna socialului o
pune valoarea prin generarea idealului care vertebrează praxiologic empirismul vegetativ al existenţelor
individuale.
Ca model de comportament care capacitează civic individul ridicat la rang de cetăţean, idealul, prin deschidere
spre praxis, îşi relevă inestimabilele sale valenţe de ontologie socială. Fiecare fapt social ce se regăseşte în
fenomenalitatea de ansamblu a
socialului este purtător de valoare şi putere, de amplitudini diferite, dar nu insignifiant. Proiectarea în
evenimenţial exceda orizontul sociologic şi de aceea ne declinăm interesul pentru acel posibil unghi de analiză.
Atrăgând atenţia asupra mutaţiei ontologice (epocilor organice le urmează epoci critice - S. Simon) pe care o
reprezintă activitatea de convertire a „datelor lumii uonctrtc imr-un sistem al oraimi antropice" '("v.
Constantinescu), eminentul sociolog român D. Drăghicescu sublinia: „Producând obiecte în mediu, după un
model mental, şi adaptându-le unui scop al său, premeditat, omul produce lucruri inexistente în natură şi se
produce pe sine într-o altă sferă de realitate decât cea corporală". Ca „organizator al propriilor puteri productive
şi constructor al realităţii care-i supravieţuiesc", deci ca fiinţă generică a socialului, omul confirmă că realitatea
socială este un proces foarte complex şi contradictoriu în permanentă devenire, nu un dat. De aceea, nu poate
avea raţiune invocarea unui ireductibil. Omul fiind un rezultat al nenumăratelor experienţe de socializare
comunitară, o dată cu constituirea propriei scări de valori, el devine producător de social: principala sursă de
creaţie axiologico-praxiologică. „Societatea există acolo unde (...) spaţiul locuit devine spaţiul trăit. Un spaţiu
poate fixa un sat, un oraş, un popor. Prin fixarea unui popor se înţelege că spaţiul fixează interesele acestuia.
Popoarele care au adoptat un mod de viaţă nomad au făcut-o pentru că spaţiul nu le putea fixa interesele", afirmă
G. Simmel.
Fiind de acord că „graniţa'" nu este un fapt spaţial cu acţiune sociologică, ci un fapt sociologic care se formează
spaţial, vom completa că înţelegem „graniţa" ca relaţie socială, iar in extenso înţelegem specificul relaţional al
genezei, existenţei şi dezvoltării socialului, al întregii existenţe sociale. „Când popoarele nu aveau un mod de
viaţă sedentar omul era găsit după satul în care trăia. Evul Mediu a adus metoda numirii caselor, pentru ca în
perioada modernă să apară numerotarea. Aceasta a fost o expresie a raţionalizării modului de trai. Raţionalizarea
a adus şi simetria şi amenajarea oraşului prin economisirea de spaţiu" (V. Constantinescu - curs). Raţionalizarea
înseamnă, „în primul rând, extinderea domeniilor sociale, care sunt supuse criteriilor deciziei raţionale. Acestui
concept îi corespunde industrializarea muncii sociale, care are drept urmare pătrunderea criteriilor acţiunii
instrumentale şi în alte domenii ale vieţii: urbanizarea modului de viaţă, tehnicizarea transportului, a
comunicaţiei. în toate cazurile este vorba de promovarea tipului acţiunii raţionale în raport cu un scop" (J.
Habermas). Raţionalizarea presupune alegerea justă între alternative în raport cu un scop. Dimensiunea
sociologică a spaţiului social, nuanţată explicativ prin distincţia dintre comunitate (bazată pe legături de sânge şi
exemplificată de structura sătească) şi societate (bazată pe convenţii sociale elaborate şi stilizate în modul de
viaţă urban) operată de Fr. Tonnies, indică rezervele de expansiune a spaţiului social prin socializarea progresivă
a altor „regiuni ontologice". încercând străpungerea zonei de „imponderabilitate epistemologică" a
psihologismului de sorginte empirică, Moreno consideră că specificul universului social rezidă în
tridimensionalitatea sa: societatea umană externă, matricea sociometrică, realitatea socială. „încercarea sa de a
reflecta esenţa socială e un demers ingenios, dar neizbutit."
Continuând ceea ce am putea numi etapa „euclidiană" a concepţiilor despre natura socialului, Spiru Haret
considera că existenţa socială se înscrie în ordinea universală ca o realitate comensurabilă şi cognoscibilă cu
ajutorul metodelor ştiinţelor exacte: „Vom numi societate sau corp social o reunire supusă pe de o parte
acţiunilor reciproce, iar
pe de altă parte acţiunilor exterioare. Individul este elementul constitutiv al corpului social cu acelaşi rol pe care
îl joacă un corp material". împingând analogiile până dincolo de logica faptelor reale, mecanica socială haretiană
se întemeia pe supoziţia că, o societate fiind în mod esenţial variabilă, cauzele (variabilele independente) prin
natura lor - economică, intelectuală, morală - determină tridimensionalitatea spaţiului social ca sistem de
referinţă pentru calcularea coordonatelor (x, y, z), care pot defini poziţia fiecărui individ în spaţiul social. Starea
socială a individului creator de social depinde în egală măsură de împrejurări şi de „factori personali" care pot
influenţa raza cercului de acţiune individuală, precum şi intensitatea acestei acţiuni.
Mişcarea continuă este semnul societăţilor civilizate în care creşterea în proporţie geometrică a fondului
socializant indică sensul şi calitatea socializării sub semnul emancipării permanente de servitutea necesităţilor
primare. în acest context, „civilizaţia trebuie să aibă drept scop diminuarea suferinţelor societăţii umane. Orice
eveniment care are drept efect creşterea suferinţelor (sau chiar se opune scăderii sale) înseamnă o mişcare de
reîntoarcere la barbarie (...) Civilizaţia este fructul unei bătălii neîncetate şi în orice bătălie este posibilă
înfrângerea, ca şi victoria".
Acum, când modelarea faptelor sociale marchează un nou salt epistemic, unele dintre premisele sau chiar
concluziile haretiene ar putea fi reevaluate într-un model cibernetic al vieţii sociale, având în vedere faptul că
„omul întreg există nu numai ca societate, ci şi ca organism biologic şi ca individualitate cu identitate
psihologică determinată".
Vom numi, prin analogie, această graniţă hermeneutică trecerea la etapa „ne-euclidiană" a studierii spaţiului
social ca urmare a clarificării plurifuncţionalităţii şi multidimensionalităţii socialului. Analogia mediul social -
legile fizicii newtoniene, dominantă de-a lungul secolului al XlX-lea, lasă loc analogiei societate - organism
biologic, promovată de teoria generală a sistemelor (L. von Bertalanfy), punând bazele sistemului ca orientare
contemporană în evaluarea resurselor de asigurare a echilibrului dinamic al societăţii.
Structuralismul funcţionalist (T. Parsons, R. Merton) şi teoria echilibrului social (G.C. Homans), ca modele
sistemice specific sociologice de analiză obiectivă şi holistă a realităţii sociale, constituie cele mai recente
proiecţii epistemice ale spaţiului social, nefiind, desigur, nici ultimele şi nici absolvite de aspecte discutabile şi
lacunare, fie şi pentru faptul că o realitate în permanentă dezvoltare reclamă în mod obiectiv o redimensionare
corespunzătoare a imaginii sale teoretice.
Pe acest fundal, mediul industrial, de exemplu, apare ca un subsistem al spaţiului social şi principal laborator de
experimentare a unor noi tipuri de relaţii sociale în măsură să inducă inovaţiile ştiinţifico-tehnice în sfera
inovaţiilor organizatoric-manage-riale. Creator de repere tehnice, în noua disciplină tehnologică ce procesează
optim convenţiile sociale, mediul industrial modern este în acelaşi timp şi creatorul noii discipline a muncii care
stă la baza mentalităţii novatoare, proprie civilizaţiei tehnologice.
Ridicarea creativităţii la rang de sursă de materie primă perpetuu regenerabilă, prin inovarea modalităţilor de
umanizare a mediului industrial, conferă acestuia statutul de obiect de studiu prioritar al tuturor exegezelor careşi
propun ca obiectiv optimizarea calificată a condiţiei umane. Aceste elemente, relativ recente sub aspect
temporal, au un impact deosebit asupra creşterii calitative şi cantitative a fondului socializant. De aceea,
imaginea unui univers social în expansiune prin apariţia unor modele inedite de
comportament profesional (individual şi de grup) compatibile cu civilizaţia tehnologică relevă dubla ipostază a
mediului industrial: ca factor productiv (în sens larg) şi mediu educogen. Pe aceste coordonate, explicaţia
sociologică vizează reflectarea şi proiectarea valorizatoare a faptelor cu încărcătură socială în registrul atât de
generos al antropologiei.
Informatizarea socialului, ca adevărată revoluţie copernicană în concepţia despre spaţiul social, a relativizat
sistemele valorice de referinţă. „Lumea", specifică ruralului, şi-a pierdut statutul ontologic unic, fiind înlocuită
de o masă relativ amorfa de lucruri şi cadre normative în care individul specializat migrează în raza statusrolurilor
din raţiuni preponderent utilitare. „în epoca computerului avem de a face mai curând cu spaţiul
conceptual legat prin intermediul electronicii, decât cu spaţiul fizic legat prin intermediul automobilului" (J.
Naisbitt). în consecinţă, creşterea progresivă a cunoştinţelor cu finalitate instrumentală şi ofensiva
pragmatismului prin convocarea ideilor la „bursa valorilor" (P. Botezatu) reprezintă zone problematice care
antrenează apariţia unor noi tipuri umane.
Avansând o soluţie preponderent filosofică, întemeiată pe premisa că „tehnica este întotdeauna un proiect social
istoric", H. Marcuse avertizează asupra schimbării valorilor directoare: „când tehnica devine forma universală a
producţiei materiale, ea circumscrie o întreagă cultură; ea proiectează o totalitate istorică - un univers". Din
univers de mijloace, tehnica devine criteriu pentru noi forme de legitimări la scară individuală şi socială,
generalizând un mediu eminamente experimental în care valorile însele se relativizează. Dinamica spaţiului
social este asigurată de un număr mai mare de variabile dependente, care stimulează în egală măsură
comportamentul adaptiv şi aspiraţia inovativă a agentului acţiunii sociale.
Problema fundamentală a spaţiului social integral informatizat este ca noile forme de legitimitate a funcţionării
sistemelor sociale să rămână compatibile cu diversitatea reală a valorilor imanente condiţiei umane. De aceea,
sociologic vorbind, „etica competiţiei pentru performanţă prin presiunea concurenţei status-ului" (J. Naisbitt)
face ca doar schimbările în sens emancipator ale cadrului instituţional să poată aspira la un loc legitim în
orizontul de aşteptări ale generaţiei viitoare. De altfel, însăşi epistemologia ştiinţelor social-umaniste confirmă
acest aspect printr-o „recentrare dramatică a reflecţiei asupra condiţiei umane prezente în unicitatea şi
concretitudinea sa" dezvoltând instrumentele de reconstrucţie a personalităţii umane.
Acest sens ireversibil al dezvoltării societăţii umane demonstrează atât importanţa ştiinţelor social-umaniste în
orice proiect de renovare structurală a sistemelor sociale, cât şi aportul indispensabil al cercetării sociale penjru o
nouă şi eficientă proiectare a individului în universul valorilor purtătoare de etos.
Pentru aceasta, ipotezele empirice1 concurente, schemele şi modelele conceptuale alternative trebuie rearticulate
in spaţiul explicativ al noului corp teoretic, unitar şi consistent, care capacitează competenţele de profil în
sincronizarea schimbărilor tehnologice şi sociale cu imperativele „revoluţiei umane", menite a introduce
logistica civilizaţiei tehnologice viitoare în procesul de redimensionare a umanului pe coordonatele autenticităţii
sale perene.

Variabilele schimbării în asistenţa sociala

Sistemul de cunoştinţe ştiinţifice, valorile şi abilităţile reprezintă pentru asistentul social fundamentul
intervenţiei, elementele ce compun metoda unificatoare a intervenţiei. Deşi se lucrează cu persoane - situaţii -
medii, individualizate, asistentul social identifică şi aplică o serie de elemente prezente în orice intervenţie care
constituie substratul comun; fără să pară o forţare conceptuală, termenul ce poate denumi acest specific al
asistentului social este cel de „practică", mai complet decât cel de „intervenţie", în acelaşi timp, un adevăr la fel
de important vizează faptul că asistentul social lucrează cu o diversitate umană derutantă: cultură, minorităţi,
servicii, clase, nevoi şi
trebuinţe, diferenţe de vârstă sau sex, mediu, variabile de personalitate etc. Fiecare dintre acestea are
caracteristici proprii şi presupune figuri şi modalităţi ale intervenţiei particularizate (O'Neil McMahon, 1990).
Cultura, variabilă destul de frecventă în practica actuală, acţionează ca factor particular atunci când specialistul
intervine în vederea schimbării într-un sistem al altei (sub)culturi. Pentru a depăşi diferenţele, inclusiv cele de
limbă, intervenţia este posibilă utilizând un translator care să posede un anumit nivel de pregătire în înţelegerea
muncii de asistenţă socială; într-un fel, translatorul devine un membru al echipei şi are nevoie de o anumită
înţelegere a valorilor specifice asistenţei sociale.
în situaţia de intervenţie interculturală trebuie respectate câteva reguli :
- translatorul trebuie să fie capabil de a traduce cât mai corect posibil intenţiile principiului, folosind nu doar
calităţi personale, ci şi o înţelegere a diferenţelor între cele două culturi;
- trebuie abordată o comunicare deschisă, sinceră şi cu un puternic simţ al implicării reciproce;
- nici un membru din sistemul client nu trebuie să se simtă ca un obiect de studiu sau de experimentare;
- nu este posibilă utilizarea unor translatori nepotriviţi pentru acest rol (de exemplu, copiii nu pot fi translatori
pentru părinţii lor);
- în lucrul cu minorităţile este recomandată intervenţia indirectă; alături de direcţionarea spre servicii,
asistentul social poate folosi implicarea indirectă în sistemul schimbării (implicare educaţională, într-un grup de
presiune, de mediere);
- asistentul social este obligat să localizeze şi să utilizeze nu doar resursele formale şi instituţionale, ci şi pe
cele neoficiale şi informale, care răspund îndeosebi trebuinţelor personale şi emoţionale; familia şi comunitatea
oferă adesea soluţii mult mai eficiente decât asociaţiile şi instituţiile oficiale (un exemplu concludent în acest
sens este dat de comunitatea de ţigani);
- atunci când se realizează echipa de lucru, este indicat să existe cel puţin un membru care să aparţină culturii
clientului; dacă acest lucru nu este posibil, echipa trebuie să-şi asigure consultanţă periodică din partea unui
specialist
dintr-un mediu cultural similar.
Cu precizarea că asistentul social trebuie să depună eforturi suplimentare pentru a depăşi barierele ce apar în
lucrul cu clienţi diferiţi cultural, trebuie subliniat faptul că această variabilă este tot mai frecventă şi reprezintă
principiul prin care se probează o bună pregătire profesională, atât la nivel teoretic, cât şi la cel al experienţei.
O altă variabilă este cea a diferenţei sexuale, deseori accentuată în literatura de specialitate prin intervenţiile în
care clientul este o minoritate sexuală, fenomen ce are însă aplicabilitate nu numai în acest domeniu. Este
adevărat că lucrul cu persoanele diferite sexual faţă de media acceptată are un caracter special - unde valoarea
fundamentală este confidenţialitatea, dar şi o mare sensibilitate a comunicării; este o activitate aparte şi prin
aceea că există o tendinţă de respingere şi neacceptare din partea celorlalţi din orbita socială (familie, grup
profesional, grup de prieteni), dar uneori însuşi clientul nu doreşte să facă publică orientarea sa sexuală, nu vrea
„publicitate" în afara grupului de apartenenţă care ar putea să-i aducă doar necazuri. în consecinţă, asistentul
social va promova respectul de sine, afirmarea valorii proprii, urmărind rezolvarea problemei prin utilizarea
resurselor interne.
în acelaşi timp, pot exista intervenţii care să-şi propună ca scop îmbunătăţirea performanţelor personale ale unor
clienţi ce se definesc prin variabila sexuală; spre exemplu, unele femei au nevoie de ajutor pentru a depăşi
problemele de imagine de sine, de autovalorificare, de respect de sine aşa cum anumiţi bărbaţi trebuie încurajaţi
să dezvolte conduite specific masculine în grupul de prieteni, familial, de asemănători. Asistentul social, fără să
devină un activist al curentelor sexiste, poate antrena diferite organizaţii care să deruleze programe şi proiecte de
sprijin pentru populaţii definite după variabila sexuală.
De asemenea, pentru o înţelegere profundă a clientului şi a sistemului său de interacţiuni, asistentul social trebuie
să identifice indicatorii de clasă socială, prin care se raportează la elemente ca: educaţie, ocupaţii, loc de
rezidenţă, grupuri de referinţă, chiar apartenenţă religioasă. în funcţie de acest element, sunt configurate apoi
problemele, trebuinţele, conflictele, expectanţele clientului, precum şi experienţele proprii care pot fi utilizate ca
resurse interne. Atâta timp cât clasa socială reprezintă un sistem major al stratificării şi inegalităţii sociale - pe
lângă altele, dar în prim-plan -, asistentul social trebuie să o abordeze ca pe o referinţă: integrarea şi participarea
la procesele sociale sunt puternic legate de clasa de apartenenţă prin care se indică tipul de familie, accesul la
resurse, palierul cultural, grupul politic etc. Mai recent, în unele state compozite, se ţine foarte mult seama de
apartenenţa la o anumită clasă şi la un grup etnic, vorbindu-se deja despre o identificare „biculturală" : cultura
etnică şi stratificarea socială.
Pe lângă sensibilitatea la diversificarea culturală, orientarea sexuală, apartenenţa la o clasă, asistentul social este
obligat să ţină cont şi de alte variabile, foarte diverse, care pot fi conceptualizate cu termenul de persoană.
Aceasta înseamnă luarea în considerare a unor elemente specifice, cum ar fi, spre exemplu, vârsta clientului sau
nivelul său de dezvoltare la un moment dat. Acest fapt este determinant în stabilirea modalităţilor de
comunicare ; există diverse forme de comunicare eficientă în funcţie de vârstă. Intervenţia cu clienţi copii
presupune un specific din care nu pot lipsi părinţii sau alte persoane importante; asistentul social acţionează
asupra acestora care, la rândul lor, lucrează cu copiii. Spre deosebire, adolescenţii sunt deseori incomodaţi de
interferenţa în comunicare a adulţilor din orbita socială; persoanele de aceeaşi vârstă sunt mai agreate şi
comunicarea este mai eficientă dacă se desfăşoară în cadrul unor activităţi (spre exemplu, jocuri ca şahul,
baschetul; turism).
Despre adult se poate spune, de asemenea, că are un stil propriu de exprimare şi comunicare : el se manifestă
într-o lume predominant verbală; în consecinţă, trebuie eliminate posibilele surse de „bruiaj" la nivelul canalului
de comunicare (vocabular, limbaj) şi receptorului (mentalităţi, stereotipii) astfel încât mesajul să fie cât mai
adecvat înţeles, în concordanţă cu intenţiile emiţătorului.
Persoanele în vârstă, deşi nu refuză aproape niciodată comunicarea, se simt în siguranţă atunci când asistentul
social se deplasează la domiciliul lor. Lucrurile se vor desfăşura mult mai bine dacă vor participa la activităţi alte
persoane de vârstă apropiată, cu care au împărţit experienţe comune.
La aceste elemente mai trebuie adăugat şi faptul că toate sistemele umane sunt un proces continuu: în mod
natural ele trec prin aceleaşi stadii şi faze, dar diferă viteza, frecvenţa, secvenţele etc. Spre exemplu, sunt cazuri
când un individ aflat la o anumită
vârstă cronologică să nu se potrivească cu stadiul de dezvoltare cognitivă, morală, socială etc. O persoană aflată
în perioada adultă poate să rămână în zona de dependenţă (afectivă, financiară etc.) specifică altor vârste.
Atributul social, pe lângă elementele teoretice din psihologia dezvoltării, trebuie să evalueze multidirecţional şi
multidimensional o persoană şi să-i delimiteze nivelul de funcţionalitate socială. Aceasta are loc dacă se iau în
considerare şapte perspective asupra fiinţei umane (vezi şi O'Neil McMahon, 1990):
1. dimensiunea vârstei (cu etapele consacrate în literatura de specialitate);
2. dimensiunea sau componenta dezvoltării fizice, cu însuşiri ca receptivitate, rapiditate, dezvoltare musculară,
coordonare etc., teoretizată de Theodor Litz ;
3. dimensiunea sau componenta psihosexuală, cu teoretizările celebre ale lui S. Freud, cu stadiile oral, anal,
falie, latent genital (adolescenţă) şi al iubirii şi muncii (maturitate);
4. dimensiunea sau componenta psihosocială, susţinută îndeosebi de Erik Erikson, cu etape definite prin
dominanţa unor perechi de valori (încredere/neîncredere, autonomie/dependenţă, iniţiativă/inerţie,
întreprinzător/meditativ etc).
5. dimensionarea sau componenta cognitivă, unde J. Piaget propune bine cunoscutele stadii de dezvoltare
(senzorio-motor, preconceptual, intuitiv, operaţional-concret, operaţional-formal);
6. dimensiunea sau componenta morală, identificată de Lawrence Kohlberg şi particularizată în trei paliere :
preconvenţional (0-6 ani), convenţional (6-l2 ani) şi postconvenţional (peste 13 ani);
7. dimensiunea sau componenta spirituală, propusă de Gordon Allport, desfăşurată în faze ce descriu traseul
formării conştiinţei inclusiv religioase (de la apariţia detaşării senzoriale, prin primele răspunsuri sociale, până la
crize şi experienţe proprii de tip religios, participare activă în vederea căutării ultimelor răspunsuri cu privire la
viaţă şi moarte).
Dar şi în această evaluare complexă rezultatul rămâne relativ, depinzând de intersecţia dintre ştiinţe şi arta
specialistului, deoarece dezvoltarea fiecărei persoane este unică, fiind determinată de interacţiunea unui anumit
număr de factori şi variabile, unele dintre ele adiţionale. Spre exemplu, personalitatea este o variabilă ce
contribuie fundamental în procesul de intervenţie şi schimbare; dezvoltarea personalităţii - se acceptă - este
produsul dintre ereditate şi mediu, dar aceste elemente sunt de o diversitate descurajantă, astfel încât nici
rezultatul nu poate fi decât o combinată şi mai complexă. Asistentul social trebuie să pună în relaţie această
realitate dinamică, a personalităţii umane, cu alte variabile importante în momentul intervenţiei, ceea ce este o
sarcină foarte dificilă.
Şi totuşi, trebuie să adăugăm alte două variabile la cele deja enumerate: religia şi orientarea valorilor personale.
Deşi în literatura de specialitate nu se regăsesc prea multe elemente de practică în asistenţa socială pe grupuri de
tip religios, în ultimul timp se observă o polarizare a activităţilor umane (în special politice) după acest tip de
valori şi este de aşteptat un puternic impact în zona de acţiune a asistenţei sociale. Aici nu se pune problema că
specialistul este sau nu este un credincios, ci este vorba despre modul în care credinţa şi apartenenţa la o religie
influenţează comportamentul uman; oamenii au sisteme de valori diferite care sunt ontologic determinate.
Schimbarea pe
care şi-o propune practica asistenţei sociale nu trebuie să contravină ideilor, atitudinilor, ideologiei unei persoane
ce aparţine unui anumit mediu social. Dacă nu se respectă această condiţie, schimbarea devine distructivă.
O situaţie foarte posibilă este aceea în care asistentul social pune în relaţie sisteme ce au valori contrastante; un
exemplu sugestiv îl regăsim în asistenţa socială a comunităţilor de ţigani din România. Sau, la rigoare, în
contrapunerea sistemului american, caracterizat prin valorile capitalist-pozitivist-creştine, cu un sistem ce se
defineşte prin alte valori centrale.
în sprijinul tezei diversităţii variabilelor vine şi termenul de „mediu" ; clientul nu poate exista decât într-un
spaţiu geografic, ce diferă de la o persoană/comunitate la alta. O cunoaştere mai bună a clienţilor presupune
informaţii cu privire la mediul înconjurător, urban sau rural; modul de viaţă şi standardele existenţei sunt legate
direct de natură şi resursele materiale. între individ şi mediu există o interacţiune perpetuă; influenţele pot fi atât
de puternice şi subtile încât mediul fizic exterior ajunge să-şi pună amprenta pe personalitatea colectivă a
grupurilor umane. De altfel, în rândul tehnicilor de lucru a fost inclusă şi tehnica schimbării prin mediu, validată
de experienţa şi practica psihoasistenţială.
Se acceptă - şi au fost dezvoltate teorii în acest sens - că un individ, un grup sau o comunitate există într-un
mediu (urban sau rural) şi că acest mediu influenţează în mod diferit, prin experienţe de viaţă, ideile şi valorile
oamenilor; diferenţele dintre localităţile rurale şi cele urbane sunt vizibile (populaţie, activităţi, organizare,
relaţii, ocupaţii, resurse, stil de viaţă, nivel de educaţie ş.a.m.d.) şi probabil se vor menţine, chiar dacă unii
indicatori devin tot mai asemănători. Diferenţele se menţin, respectând regula, atât în ceea ce priveşte tipurile de
probleme şi situaţiile de criză, cât şi la nivelul resurselor şi soluţiilor de rezolvare; competenţele şi sarcinile
asistentului social dobândesc alte conţinuturi, deşi metodologia rămâne neschimbată. Fără să fie reconstruită,
competenţa asistentului social capătă o altă configuraţie, în funcţie de complexul de variabile ale procesului de
schimbare.
în concluzie, se poate spune că practica eficientă în asistenţa socială depinde în mod esenţial de performanţele
specialiştilor intervenţiei. Un loc hotărâtor îl ocupă abilităţile şi deprinderile asistentului social, cum este cea a
deschiderii, sincerităţii şi sensibilităţii în lucrul cu diversitatea umană. Fie şi numai din acest context, se poate
deduce că o intervenţie eficientă, care să producă schimbările dorite, se supune şi respectă cu stricteţe o serie de
principii şi reguli.
Trebuie amintit, în acelaşi timp, că există destul scepticism cu privire la locul şi rolul asistentului social. Această
atitudine are la bază câteva observaţii din realitate (de exemplu, lucrul cu delincvenţii de carieră), dar nu pot fi
absolutizate - căci s-ar transforma în cinism. Mai mult, sunt vizibile unele dificultăţi specifice lucrului cu unii
clienţi (delincvenţi, toxicomani, devianţi subculturali) care contribuie la crearea unei valori negative cu privire la
utilitatea intervenţiei. Aceste dificultăţi pot fi grupate astfel:
a) unii clienţi nu caută de bunăvoie ajutorul de tip „asistenţă socială", ci îşi dirijează eforturile spre alte direcţii,
de eficienţă imediată (spre exemplu, consiliere juridică pentru delincvenţi); de aici decurge chiar o anumită
rezistenţă la relaţia de ajutor;
b) trebuie acceptat, de asemenea, că unii clienţi au mijloace şi resurse limitate şi nu valorizează suficient
valenţele intervenţiei pentru schimbare; adesea, îşi
fixează obiective imediate şi secundare pentru a ieşi din situaţiile dezagreabile în care se află, dar fără o
rezolvare efectivă a problemelor;
c) mulţi clienţi au un stil de viaţă ce este puternic structurat şi chiar fundamental (psihologic, social, economic)
şi nu vor să-l abandoneze; aceştia nu doresc schimbarea întrucât au deja o orientare stabilă a valorilor. Cu
această categorie este foarte greu de lucrat, dar se poate face ceva pentru ei (de exemplu, pentru delincvenţii
periculoşi se pot stabili obiective de stabilizare a carierei, evitându-se escaladarea conduitelor tot mai grave);
d) la mulţi clienţi se observă o deformare sistematică a realităţii, în care accentul cade pe propriile reprezentări
şi sentimente, cel mai adesea negative;
e) manifestarea unor dificultăţi serioase cu privire la respectarea regulilor şi normelor convenţionale, pe care le
percep ca pe nişte constrângeri şi limitări ale libertăţii sau exprimării personale/normale ;
f) o deteriorare vizibilă şi îndelungată a capacităţilor de exercitare a rolurilor şi funcţiilor sociale, ceea ce
conduce la diverse forme de excludere sau neintegrare în grupurile de referinţă;
g) o dezavuare şi o îndepărtare de modul/stilul de viaţă convenţional, ce are ca efect o refugiere în grupurile
marginale şi deviante, de unde dezvoltă comportamente de risc social.
Această listă poate continua - în funcţie de specificul clientului şi problemelor sale -, dar se ajunge la aceeaşi
concluzie : pentru ca schimbarea să fie posibilă şi în direcţia propusă, asistentul social are nevoie de o
personalitate echilibrată şi de o bună pregătire teoretică şi metodologică, acestea fiind singurele elemente sigure
în intervenţie. El trebuie să respecte o serie de principii fundamentale pentru a-şi atinge scopul intervenţiei
eficiente:
1. elaborarea şi respectarea unei strategii diferenţiate, în funcţie de variabilele sistemului client;
2. principiul intervenţiei etapizate, adică parcurgerea tuturor etapelor şi fazelor în procesul de ajutor, de la
evaluarea preliminară, cunoaşterea detaliată şi înţelegerea profundă a subiectului şi până la prognosticul
conduitelor ulterioare schimbării provocate;
3. principiul intervenţiei intensive, adică utilizarea diverselor procedee şi tehnici de lucru, a celor mai eficiente
în provocarea schimbării la client;
4. principiul intervenţiei de durată, mai ales la clienţii cu probleme comportamentale, pentru a diminua riscul de
reactivare a conduitelor indezirabile;
5. principiul intervenţiei precoce - la clienţii ce reprezintă categorii de risc social, accentul deplasându-se pe
latura preventivă;
6. principiul intervenţiei aparent spontane, în vederea creării unui climat cât mai natural care este mai eficient
în lucrul cu clienţii şi elimină suspiciunile gratuite ;
7. principiul prudenţei profesionale ce se referă la alegerea strategiei adecvate pentru a elimina riscurile unui
eşec sau, mai grav, pentru a nu se ajunge la provocarea de probleme suplimentare; toate tehnicile şi procedeele
trebuie să fie subordonate intereselor clientului.
O altă regulă de bază se referă la faptul că asistentul social nu trebuie niciodată să forţeze procesul de
intervenţie ; uneori, această lipsă de „răbdare" profesională poate
să provoace efecte contrare şi, de asemenea, o mai mare neîncredere a clienţilor în propriile forţe şi în
competenţa asistentului social. Ideea fundamentală care trebuie indusă în lucrul în vederea schimbării este aceea
a posibilităţii schimbării, chiar dacă necesită o perioadă mai îndelungată (pentru toxicomani, de exemplu, poate
să dureze ani de zile); de asemenea, societatea/grupurile de referinţă trebuie să manifeste o mare înţelegere şi
acceptanţă faţă de cei dispuşi să se mobilizeze în vederea schimbării. Pentru a pune în aplicare toate aceste reguli
şi condiţii şi pentru a asigura o intervenţie eficientă, asistentul social trebuie să probeze şi să aibă în vedere
următoarele elemente:
- să stăpânească foarte bine cunoştinţele despre comportamentul şi schimbarea comportamentală, de la teoriile
generale şi până la cazurile de excepţie ; cadrul de referinţă teoretică trebuie să cuprindă cunoştinţe temeinice din
teoria stresului, teoria rolurilor (indispensabile în intervenţiile de criză), teoria sistemelor, teoria comunicării (pe
care se bazează intervenţia de scurtă durată), psihologia personalităţii (persoana este ţinta principală a
schimbării);
- să posede cunoştinţe despre metode şi tehnici de investigare socială şi cunoaştere individuală şi, de asemenea,
să cunoască foarte bine metodele şi tehnicile de intervenţie propriu-zisă, în întreaga lor diversitate, deşi se poate
specializa pe un anume tip;
- dintre abilităţile şi calităţile sale nu trebuie să lipsească realismul: să nu fie nici prea optimist, nici prea
pesimist, să evite feedback-ul negativ, să nu se opună clienţilor ce se împotrivesc, să fie autoritar în faţa clienţilor
manipulativi etc.;
- să respecte codul de deontologie profesională; să nu folosească niciodată clienţii pentru satisfacerea propriilor
nevoi;
- să nu domine în mod gratuit; să nu-şi transforme clienţii într-o pradă sau în persoane captive ; să nu pozeze în
„expert" în toate şi să abandoneze poziţiile de superioritate ; să promoveze şi să se bazeze pe valori pozitive în
interacţiune (acceptare, înţelegere, dialog, căldură, preocupare);
- asistentul social trebuie să inspire încredere, să promoveze credibilitatea şi să asigure confidenţialitatea;
poziţia unui profesionist face trimitere la aceste valori care-şi propun activarea abilităţilor şi motivaţiilor ce
susţin schimbarea;
- depistarea şi eliminarea punctelor slabe din propria personalitate ; uneori, este posibilă simularea unor
elemente pozitive (spre exemplu, onestitate, acceptare, deschidere), dar aceasta nu poate dura prea mult timp,
astfel încât calităţile respective trebuie educate;
- practicarea exerciţiilor de autocunoaştere şi autodezvoltare; în practică se manifestă diverse figuri de
asistenţi sociali „deficienţi" : nesigurii (cei ce încearcă să domine excesiv şi nejustificat întâlnirile), avizii de
putere (cei ce-şi sufocă clienţii), slabii (cei ce evită contactul şi se tem de apropierea.de client). Examinarea de
sine conduce la descoperirea punctelor vulnerabile şi la direcţionarea eforturilor de schimbare proprie
(eliminarea stereotipurilor sociale, a atitudinilor sexiste, acceptarea celuilalt diferit, autocontrol etc).
Din acest portret complex al actorilor implicaţi în procesul de schimbare, ca fundament al asistenţei sociale, cu
evantaiul larg de funcţii şi roluri, se demonstrează că intervenţia nu este doar o provocare, ci în primul rând un
demers ştiinţific, riguros
şi specific ; metoda asistenţei sociale, deşi împrumută unele elemente din alte domenii, este o metodă ştiinţifică
şi este aplicată de specialişti.

Conceptul de schimbare în asistenţa socială şi caracteristicile sale

Afirmaţia - ca şi observaţia - de bază în asistenţa socială constă în aceea că intervenţia sau relaţia de ajutor
implică în mod necesar interacţiunea dintre două personalităţi sau euri: cea a clientului, prin definiţie, are
deficienţe sau probleme în unele componente sau la nivelul funcţionalităţii, ceea ce determină perturbări mai
grave sau mai uşoare de comportament. Esenţa interacţiunii de asistenţă socială este deci focalizată pe procesul
de schimbare şi modificare, în mod direct sau subtil, a comportamentului clienţilor. Pentru aceasta, asistentul
social trebuie să posede mai mult decât o simplă cunoaştere ştiinţifică a comportamentului uman şi a motivaţiei
acestuia; specialistul intervenţiei trebuie să ajungă la o înţelegere complexă a componentelor vieţii psihice a
clientului, cu sistemul său de emoţii, trebuinţe, aspiraţii, dar, concomitent, şi a propriilor caracteristici şi
direcţiilor de schimbare pe care le suportă.
Este acceptată ideea că există părţi ale personalităţii care sunt într-o permanentă schimbare şi părţi care rezistă
schimbării sau sunt foarte greu de modificat; în consecinţă, fixarea obiectivelor intervenţiei trebuie să ţină seama
de aceste trăsături. Concluzia este că un asistent social nu poate fi întotdeauna sigur de efectul acţiunii saje -şi
acesta este numit efectul de ricoşeu: atunci când se acţionează într-un sistem, schimbarea afectează mai multe
componente decât cele vizate, iar sensul şi dimensiunea schimbărilor nu pot fi întotdeauna cu rigoare evaluate.
Asistentul social este obligat să aibă cunoştinţă atât de ambiguitatea efectelor schimbării pentru a le canaliza spre
scopul general, cât şi de starea de spirit a clientului care manifestă, iniţial, o reţinere faţă de procesul schimbării
întrucât efectele nu sunt întotdeauna vizibile sau nu merg în direcţia dorită.
Acest efect de ricoşeu - sau de ambiguitate - este unul natural şi derivă din caracteristicile lucrului cu oamenii,
enunţate de Sotir în 1983 (citat de Howe):
- procesul de interacţiune între oameni implică mişcare şi este dinamic în mod permanent;
- atenţia se focalizează pe obiectivele activităţilor, şi mai puţin pe acţiunile concrete ; activităţile sunt
permanente prin finalităţi şi moduri de îndeplinire;
- procesul de interacţiune vizează mai multe probleme de realizare şi depăşire a obstacolelor decât motivaţiile
iniţiale.
De aceea, profesioniştii schimbării trebuie să probeze multiple calităţi, atât personale, cât şi profesionale, pentru
a se asigura că sunt parcurse toate etapele şi fazele schimbării, indiferent de dificultăţile întâmpinate; maniera
cea mai facilă de abordare a schimbării poate să acorde o importanţă exagerată unei faze (de exemplu, tehnicilor
de modificare comportamentală), dar scopul şi obiectivele nu vor fi atinse în mod adecvat pentru că este posibil
să apară eşecuri din cauza cunoaşterii neadecvate a clientului în faza de investigaţie» în pofida faptului că toate
părţile procesului de schimbare apar ca fiind simultane, asistentul social trebuie să-şi concentreze atenţia şi să
facă distincţia epistemologică între etapele investigaţiei, evaluării, intervenţiei propriu-zise.
Ca proces unitar ce constă în achiziţionarea de modele noi de acţiune, procesul de schimbare poate fi definit şi
prin atributele sale (Brill, 1990, citat de O'Neil McMahon) :
1. schimbarea survine ca rezultat al unei decizii personale şi îşi propune auto-realizarea sinelui prin evitarea
disconfortului şi durerii;
2. schimbarea survine atunci când persoanele se confruntă cu consecinţele propriului comportament, acceptă că
acestea sunt indezirabile şi doresc o stare de bunăstare şi fericire;
3. oamenii se schimbă prin modificarea relaţiilor în vederea satisfacerii mai adecvate a nevoilor emoţionale,
evitând situaţiile în care poziţiile de apărare sunt dominante, deci restrictive;
4. schimbarea este rezultatul învăţării unor diferite moduri de comportament ce provoacă răspunsuri sau reacţii
diferite din partea semenilor care, la rândul lor, îşi modifică propriul comportament;
5. schimbarea este o componentă esenţială a adaptării individuale la exigenţele dinamice ale sistemelor sociale
din care fac parte indivizii;
6. schimbarea intervine mai uşor atunci când evaluarea dintre costuri şi beneficii determină „speranţa
recompensei" în raport direct proporţional cu mijloacele mobilizate;
7. atunci când părţile componente se schimbă, cu siguranţă se va schimba şi întregul sistem, deşi pot exista
diferenţe de ritm, intensitate, durată.
în practica asistenţei sociale, procesul de schimbare este abordat din perspective diferite, uneori, tocmai în
vederea optimizării şi îmbunătăţirii intervenţiei; chiar dacă există mai multe şcoli şi curente, se poate vorbi
despre două mari orientări teoretice care conduc la practici diferite (Howe, 2001):
- abordarea obiectivă, ce concepe lumea ca pe un sistem de structuri reale şi concrete, independente de
aprecierile individului; această obiectivitate este transformată în cel mai important instrument de lucru, iar
schimbarea constă în „reparaţii" şi „recuperări" ale indivizilor sau grupurilor;
- abordarea subiectivă consideră că ordinea se găseşte în obiecte şi natură, dar comportamentul omului este o
existenţă/creaţie sui-generis care se realizează prin cunoaştere umană şi prin semnificarea lumii; lumea este o
„apariţie", iar pentru a avea o bună practică în asistenţa socială nu trebuie decât să optimizăm această „apariţie"
şi individul va deveni mai bun şi mai performant.
Spre exemplu, pentru o anumită perioadă de timp, perspectiva psihanalitică -psihologia freudiană - a dominat
practica asistenţei sociale şi accentul era pus pe lucrul individual de natură terapeutică, în detrimentul serviciilor
şi instituţiilor. Pentru acest tip de practică, punctul de plecare îl constituia conceptul de sine sau eul, definit ca o
construcţie a experienţelor centrale ale individului prin care realitatea exterioară capătă o importanţă, în funcţie
de gradul în care este înţeleasă şi evaluată prin intermediul componentelor profunde. Concepţia de sine este
rezultatul experienţelor proprii, dar şi sursă de experienţe personale.
în această perspectivă explicativă, elementele de practică se orientează după o serie de indicatori ai activităţii
normale :
- capacitatea de a oferi, dar şi de a primi dragoste;
- sentimentul de- încredere în propriile forţe şi în ceilalţi;
- sentimentul de responsabilitate faţă de propria persoană şi faţă de alţii;
- autopercepţia şi dezvoltarea acesteia prin intermediul relaţiei cu ceilalţi;
- formarea şi încorporarea atitudinilor şi sentimentelor faţă de sine şi alţii ca rezultat al experienţelor de viaţă;
- racordarea autoevaluării şi a nivelului de aspiraţii la expectanţele şi conduitele altora.
Cunoaşterea şi acţiunea asupra acestor indicatori contribuie la o relaţie de ajutor mai eficientă şi s-a ajuns la o
diferenţiere operaţională în practică:
- persoane cu o concepţie de „sine pozitiv" ;
- persoane cu o concepţie de „sine negativ".
Primul tip de concepţie este rezultatul emiterii de păreri pozitive din partea celorlalţi, în calitate de persoane
semnificative, cu rol de model, iar comportamentul subiecţilor tinde să confirme aceste păreri, întărind totodată
autoevaluarea pozitivă. Altfel spus, construcţia concepţiei despre sine urmează logica zicalei „bogaţii se
îmbogăţesc şi mai mult". Această caracteristică trebuie să aparţină asistentului social, deşi sunt categorii de
clienţi care, la rândul lor, beneficiază de o solidă concepţie de sine pozitivă (spre exemplu, cazul unor tipuri de
delincvenţi).
Concepţia de „sine negativ", prezentă la unii indivizi, este un rezultat al experienţelor nefericite care capătă
semnificaţia de experienţe centrale; comportamentul acestor persoane va tinde să confirme propriile percepţii ce
derivă din acele experienţe, dar vine şi în concordanţă cu unele opinii exprimate de cei din jur. Astfel, prin
exagerare, aceste persoane vor percepe lumea ca pe un mediu străin şi se angajează în conduite şi acţiuni prin
care urmăresc să nu devină agreabile altora. Sentimentul cel mai frecvent este cel de „prins în capcană", cu o
deteriorare a speranţei de îmbunătăţire a modului de viaţă. Aceste persoane sunt victime mai mult ale propriilor
percepţii de sine decât ale atitudinilor altora şi este potrivită analogia cu zicala „săracul devine mai sărac". Din
această categorie fac parte majoritatea clienţilor pentru un asistent social; ei sunt uşor de recunoscut deoarece au
exteriorizări de genul: „nu sunt bun de nimic" ; „nimeni nu mă vrea" ; „nimănui nu-i pasă de mine" ; „toată
lumea este rea" ; „nu sunt prea deştept" ; „nu-i nimic de făcut" ; „nu voi realiza nimic serios în viaţă" ; „nu
contează cum îmi asigur traiul" etc.
Acest mod de gândire este principalul obstacol cu care trebuie să se confrunte asistentul social în procesul de
schimbare; primele obiective acţionale vor viza componentele autopercepţiei şi modificarea acestora. Nu este o
sarcină uşoară, dar se poate realiza în timp. Condiţia de bază este ca asistentul social să fie o identitate puternică,
având calităţi care să compenseze deficienţele din „jumătatea bolnavă" a interacţiunii. Pentru ca relaţia să fie
eficientă trebuie ca procesul de ajutor să fie unul activ, în care ambele părţi/jumătăţi să-şi perfecţioneze însuşirile
şi abilităţile; un asistent social pasiv şi inert nu va reuşi decât să transmită propriile sentimente negative (de
zădărnicie, de inutilitate, de renunţare). Personalitatea fiecărui asistent social trebuie să joace un rol important în
relaţia de schimbare a concepţiei de „sine" a clienţilor şi, totodată, în procesul propriu de autodezvoltare.
Atunci când una dintre perspectivele explicaţiei teoretice nu mai acoperă aspectele practicii de asistenţă socială,
apărând astfel „nemulţumiri" din partea celor care lucrează în mod direct cu clienţi diferiţi, se dezvoltă alte teorii
ce tind să se probeze în
confruntarea cu practica; un astfel de proces a avut loc la începutul anilor '70, când tradiţia psihanalitică şi-a
dovedit limitarea. Perspectiva care s-a impus a fost una funcţionalistă, propunându-şi analiza exhaustivă a
mecanismelor sociale angajate în comportamentele deviante, ţintă a intervenţiei asistenţei sociale. Preocupaţi să
ofere soluţii cuprinzătoare, funcţionaliştii apelează la ingineria socială: pentru a evita dezechilibrele sau pentru a
contracara ameninţările ce vin din partea comportamentelor „patologice", se pune accentul pe utilizarea
maximală a resurselor sociale (materiale şi umane). Fiind şi empirişti, funcţionaliştii consideră că accentul
trebuie pus pe elementele vizibile din activitatea umană, iar „experţii sociali" au menirea de a decripta în mod
corect ceea ce se petrece în mod nemijlocit (Howe, 2001).
Sub influenţa explicaţiei funcţionaliste, care are o mare densitate teoretică, se înscrie şi teoria sistemelor sociale,
impusă prin lucrările lui A. Pincus, A. Minahan şi M. Davies. Pentru asistentul social, această teorie este
satisfăcătoare deoarece pune într-o legătură indisolubilă cele două elemente ale acţiunii sale: individul şi mediul
său. Indivizii reprezintă părţile, iar mediul îl constituie sistemul, ambele aflându-se într-o interdependenţă
absolută: dacă una dintre componentele interacţiunii se află în suferinţă, cealaltă se află şi ea în mare pericol.
Unul dintre specialiştii care intervin pentru a modifica în sensul reechilibrării este asistentul social, numit
„mecanic de întreţinere".
Metoda de lucru ataşată acestei teorii, numită analiza sistemică, presupune o distanţare iniţială de problemă
pentru a avea o privire mai complexă asupra acesteia; fără să fie o „tehnică totală", ea constă în parcurgerea unor
faze:
- evaluarea problemelor subiectului;
- stabilirea scopului şi a obiectivelor intermediare ;
- selectarea strategiei de intervenţie ;
- fixarea şi aplicarea unei tehnici de bază, cea mai fezabilă;
- evaluarea rezultatelor.
Conceptele de bază, unele dintre ele întâlnite şi în alte abordări, sunt cele de întreg, relaţie, homeostazie. Primul
concept scoate în evidenţă faptul că elementele cuprinse într-un sistem constituie o realitate care este diferită în
sens pozitiv de ceea ce reprezintă părţile luate separat sau adunate în mod mecanic. Adică nici un sistem nu
poate fi înţeles printr-o simplă analiză, ce vizează doar o descompunere în părţi componente. Exemplul cel mai
complet îl reprezintă creierul şi activitatea nervoasă.
Al doilea concept, cel de relaţie, defineşte un mod propriu de structurare între elemente, care devine la fel de
important ca părţile componente ale sistemului; spre exemplu, comportamentul grupului familial este determinat
de o multitudine de factori sau variabile (relaţiile de cuplu, nivelul de stres, mecanismele de control al
sentimentelor negative, relaţiile dintre părinţi şi copii etc), iar unele tipuri de relaţii pot determina anumite
comportamente, spre exemplu cele de abuz. în acest caz, raportul cauzal, de tip cauză - efect, nu mai este
suficient.
Conceptul de homeostazie defineşte tendinţa naturală a oricărui sistem de a găsi un echilibru care să asigure
menţinerea şi stabilitatea acestuia. Stările de dezechilibru reprezintă momente de criză ce trebuie rezolvate prin
mobilizarea resurselor sau capacităţilor de rezolvare. Orice sistem funcţional urmăreşte înlăturarea cât mai rapidă
a acestor stări.
Rolul asistentului social apare în acest context: prin analiza sistemică, specialistul intervine aplicând un model de
abordare dintre următoarele :
- intervenţia asupra unei probleme sau unui set de probleme vizibile şi evidente ;
- explorarea detaliată a problemei care se prefigurează pentru rezolvare, în funcţie de gravitatea/urgenţa
dezechilibrului;
- definirea şi identificarea scopului şi obiectivelor intervenţiei şi ataşarea de acestea a unor probleme specifice,
ce impietează funcţionalitatea sistemului;
- ajustarea optimală între tehnicile de lucru şi obiectivele urmărite pentru a elimina problema sau criza;
- aplicarea unor tehnici în funcţie de consecinţele cele mai probabile şi îmbunătăţirea efectelor prin
perfecţionarea tehnicilor;
- luarea în calcul a strategiei inacţiunii, dacă aceasta este benefică pentru client.
în 1973, Allen Pincus şi Anne Minahan au fixat principalele repere în modelul de analiză sistemică şi aplicarea
teoriei în practica de asistenţă socială la care, desigur, au fost aduse completări. Iniţial însă, se postula existenţa a
patru sisteme de bază în asistenţa socială:
- sistemul schimbării;
- sistemul client;
- sistemul obiectivelor;
- sistemul acţiunii.
în sistemul schimbării sunt cuprinşi toţi profesioniştii acţiunii, ca şi instituţiile şi organizaţiile în care sunt
planificate activităţi de asistenţă socială; sistemul client este compus din persoanele care solicită servicii şi
activităţi de ajutor din partea sistemului schimbării, ca şi din persoanele din orbita socială a acestora; sistemul
obiectivelor este alcătuit din elementele care sunt supuse schimbării, ceea ce reprezintă o problemă şi trebuie
modificat, iar sistemul acţiunii se compune din totalitatea acţiunilor /activităţilor desfăşurate de către sistemul
schimbării, în vederea atingerii scopului.
Ceva mai recent (O'Neil McMahon, 1994), s-a dezvoltat perspectiva ecosistemică, în care accentul este pus pe
abordarea holistică şi ecologică în asistenţa socială: fiinţa umană este concepută în interacţiune cu o multitudine
de sisteme (psihic, emoţional, cultural, religios, familial etc), iar fiecare persoană face parte din complexul de
schimbări care se produc ; dacă scopul acţiunii în asistenţa socială este cel de s'chimba-re, atunci activităţile
trebuie să vizeze întregul complex de sisteme în care este plasat clientul.
Dar etapele şi fazele intervenţiei de schimbare au fost conceptualizate anterior primelor tentative de explicaţie
sistemică; în 1970, Helen Harris Perlman a descris procesul de schimbare ca parcurgere a cinci etape sau faze
care au un caracter obligatoriu:
1. faza primului contact şi a angajamentului;
2. faza de investigaţie şi evaluare preliminară;
3. faza de planificare şi realizare a contractului;
4. faza intervenţiei propriu-zise şi a monitorizării;
5. faza de evaluare.
Prima, faza primului contact şi a angajamentului, se derulează atunci când se iniţiază relaţia de ajutor pentru
rezolvarea problemei cu care se confruntă clientul. Este
o fază ce trebuie parcursă în mod adecvat pentru a elimina toate precauţiile şi temerile clientului, care în acest
moment este dominat de stări negative (descurajare, neîncredere, scepticism etc).
Pentru început, asistentul social trebuie să obţină din partea clientului o atitudine pozitivă faţă de sistemul
schimbării. Apoi, trebuie să se ajungă la o autentică acceptare a procesului de ajutor, fapt ce se realizează prin
decizii discrete şi, uneori, de durată, în această fază, asistentul social pune în lucru nu doar cunoştinţe ştiinţifice,
ci şi multe abili-tăţi şi capacităţi (de a fi empatic, de a fi autentic, de acceptare, de tratare diferenţiată ş.a.).
Momentul următor este angajarea clienţilor în procesul de schimbare.
Sintetizând, se poate spune că prima fază constă în parcurgerea a trei paşi importanţi în construirea relaţiei de
ajutor:
- clarificarea şi identificarea scopului intervenţiei;
- delimitarea şi descrierea problemei; .,
- evaluarea resurselor şi mobilizarea acestora în interesul clientului.
A doua fază, cea de culegere a datelor şi de evaluare, se caracterizează prin obiectivele sale cognitive.
Preocuparea fundamentală constă în colectarea informaţiilor despre client, în calitate de subiect al cunoaşterii.
Intenţia acestei investigaţii este aceea de a avea un tablou complet cu privire la subiect şi problema cu care se
confruntă, la factorii interni şi externi ce influenţează persoanele semnificative etc. Pentru a atinge aceste
obiective este absolut necesară participarea subiectului la procesul de cunoaştere prin dezvăluirea unor elemente
relevante, prin autocunoaştere şi comunicare. Succesul acestei faze depinde foarte mult de alegerea metodelor şi
tehnicilor de investigaţie şi validitatea acestora.
în mod firesc, culegerea de date este urmată de analiza şi evaluarea informaţiilor, în care trebuie implicat de
asemenea subiectul, pentru a se putea diagnostica problema cât mai corect, fază în funcţie de care se vor selecta
obiectivele şi activităţile procesului de schimbare. Uneori, alături de asistentul social şi subiect, pot fi antrenaţi
alţi specialişti ai investigaţiei care pot aduce un plus de rigoare şi fidelitate. Principiul care trebuie să stea la baza
acestei etape este acela conform căruia o practică eficientă este construită pe o cunoaştere teoretică adecvată.
Faza a treia pune accentul pe obiective şi strategiile de acţiune. Acum se construieşte un plan de acţiune în
funcţie de nevoile clientului şi se pune la punct un contract, scris sau nu, cu clientul în vederea derulării
activităţilor de schimbare. Este esenţial ca acesta să fie angajat ca agent activ al schimbării în cunoştinţă de
cauză. Planificarea constă în elaborarea unui plan complet de activităţi (cu termen, loc de desfăşurare, părţi
implicate, acţiuni precise, resurse utilizate, forme de evaluare) şi precizarea exactă a obiectivelor propuse şi a
rezultatelor dorite de către client. Se recomandă insistarea pe obiective pe termen lung, dar, ştiindu-se în general
că nu au un efect mobilizator, ele vor fi desfăcute în obiective concrete, imediate, vizibile. S-a constatat că
acestea sunt uşor de transferat în motivaţia clientului. După ce s-au stabilit obiectivele şi s-a antrenat clientul,
asistentul social trebuie să selecteze cele mai potrivite activităţi şi strategii de schimbare; acest moment trebuie
să ţină cont de specificul clientului şi să se axeze pe avantajele pe care le poate aduce în lucrul direct.
Spre exemplu, tehnicile dezagreabile sau incomode pentru client vor fi alese doar dacă nu există alte variante,
deşi în unele situaţii se ajunge mai rapid la atingerea unui
obiectiv prin utilizarea acestora. De asemenea, strategia de intervenţie, cu tot instrumentarul său, nu trebuie să
rămână un mister şi un loc necunoscut clientului; i se vor dezvălui acele aspecte care nu pun în pericol realizarea
obiectivelor prin cunoaşterea specificului de lucru de către client.
Realizarea contractului, ca moment distinct al acestei faze, are înţelesul unui acord scris, oral sau implicit între
client şi asistentul social privind obiectivele, metodele şi programul de activităţi, precum şi obligaţiile reciproce
care trebuie duse la îndeplinire în procesul de intervenţie. Forma contractului scris este de preferat întrucât îl face
mai responsabil pe client şi, uneori, îl pune la adăpost pe profesionist de eventualele interpretări eronate.
După Robert Barker, în contract trebuie să fie indicate următoarele elemente :
- cine este clientul şi care este raportul său cu sistemul schimbării;
- ce vrea şi ce poate face clientul;
- care sunt tehnicile indicate ;
- descrierea practicilor curente ;
- indicarea serviciilor curente directe la care se poate apela;
- nivelul de pregătire a asistentului social;
- experienţa sa în domeniu;
- valorile şi standardele acţiunii de asistenţă socială;
- modul de raportare a asistentului social la acestea;
- legitimarea acţiunii profesionistului;
- responsabilitatea profesională şi riscurile intervenţiei.
După alţi specialişti, în contract trebuie să figureze:
- primele trei priorităţi sau probleme ale clientului;
- obiectivele specifice;
- sarcinile clientului;
- sarcinile şi activităţile asistentului social;
- durata aproximativă a intervenţiei;
- programul activităţilor;
- programarea clinică a intervenţiei;
- persoanele participante;
- locul de desfăşurare.
în mod implicit, o dată cu realizarea activităţilor cuprinse în contract ia sfârşit şi procesul propriu-zis de
schimbare, deşi sunt situaţii când scopurile şi obiectivele propuse nu sunt atinse în totalitate ; în asemenea
situaţii, clientul poate fi deschis sau poate refuza o renegociere parţială a contractului, dar acest lucru nu este
indicat decât pentru elementele secundare şi nesemnificative. De altfel, etapa finală de evaluare propune şi un
prognostic, în funcţie de rezultatele obţinute.
Faza a patra, a intervenţiei propriu-zise şi a monitorizării, într-o formulă restrânsă presupune utilizarea unor
mijloace specifice pentru declanşarea şi stabilizarea unor schimburi pozitive, dorite de client şi planificate de
către asistentul social. Intervenţia este punerea în aplicare a planului de ajutor prin folosirea uneia sau mai multor
figuri de acţiune în asistenţa spcială (intervenţia directă, indirectă, mixtă).
Indiferent de alegerea făcută de asistentul social în intervenţie, este esenţială competenţa sa profesională ca
intersecţie a pregătirii ştiinţifice, experienţei şi calităţilor
personale; de aici provine capacitatea sa de a lucra în mod preventiv, evitând acele tehnici sau activităţi care-l
pot leza pe client. De altfel, latura preventivă a activităţii asistentului social este una importantă şi de multe ori
constituie nucleul atenţiei profesionale. Prevenţia se manifestă pe trei paliere, în funcţie de obiectivele propuse :
- prevenţia primară, ce constă în acţiuni de descurajare şi evitare a acelor situaţii care-l conduc pe client în
situaţii de criză;
- prevenţia secundară are în vedere identificarea unor probleme aflate în stare incipientă şi intervenţia în fazele
uşoare ale crizei, când rezultatele sunt mai sigure;
- prevenţia terţiară se apropie deja foarte mult de intervenţia propriu-zisă prin faptul că în activitate sunt
cuprinse şi obiective care să evite experienţele puternic traumatizante ale perioadei de criză.
Monitorizarea se realizează pe măsură ce se desfăşoară faza intervenţiei şi constă, pe de o parte, în evidenţa
strictă a tuturor activităţilor şi a protocoalelor acestora şi, pe de altă parte, în forma de evaluare continuă a paşilor
realizaţi. Validitatea şi corectitudinea tehnicilor aplicate determină eficienţa acţiunii; îndeplinirea planului de
intervenţie este absolut obligatorie pentru a depăşi eventualele obstacole şi a face micile corecturi în strategia de
intervenţie. Evaluarea pe fiecare secvenţă evită abandonarea planului general şi determină ajustarea lui în funcţie
de unele variabile noi; altfel spus, aici se regăseşte flexibilitatea intervenţiei.
Faza de evaluare, faza. finală a procesului de schimbare, constă în analiza activităţilor derulate şi a scopurilor
atinse; se constată dacă întregul proces a fost util şi eficient. Se deosebeşte de monitorizare prin aceea că
raportează rezultatele obţinute la obiectivele iniţiale şi face bilanţul final; compară starea actuală a clientului cu
punctul zero, punctul de plecare în relaţie; constată schimbările survenite şi dacă ele reprezintă un progres sau o
rezolvare pentru client. Eventualele probleme cu care încă se mai confruntă acesta vor fi delimitate pentru ca
obiectivele de intervenţie să fie transferate într-un nou plan de lucru. în această fază intervine închiderea relaţiei
cu clientul, chiar dacă în viitor se prefigurează alte programe, cu acelaşi specialist sau cu specialişti diferiţi;
relaţia viitoare va urma însă toate fazele unei intervenţii, indiferent de natura problemei şi nivelul de cunoaştere
al clientului. Pe de altă parte, în această fază are loc şi autoevaluarea asistentului social prin care se defineşte
nivelul de competenţă şi performanţă profesională.

Problema metodei în asistenta sociala

Definiţia generală după NASW a asistenţei sociale face referire la patru elemente :
a) este o activitate profesională
b) de ajutorare a unor indivizi, grupuri sau comunităţi pentru întărirea sau instalarea
c) capacităţilor funcţionale din punct de vedere social
d) şi crearea condiţiilor sociale favorabile atingerii acestui scop.
Ca activitate propriu-zisă, asistenţa socială constă în aplicarea profesională a cunoştinţelor, valorilor, principiilor
şi tehnicilor în vederea:
- ajutorării unor populaţii pentru a avea acces la unele servicii;
- consilierii şi terapiei unor indivizi, familii sau grupuri;
- ajutorării unor comunităţi sau grupuri în vederea optimizării sociale ;
- participării la procesele relevante de reglementare socială, inclusiv la nivel legislativ.
Prin aceste elemente descriptive se precizează că există o serie de activităţi ce trebuie desfăşurate de către
specialişti,în vederea atingerii unor obiective. Obiectivele asistenţei sociale, sintetizate, se referă la instalarea sau
reinstalarea unor interacţiuni reciproc benefice între indivizi şi societate pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii
pentru toate părţile implicate. Asistentul social este interfaţa, elementul ce face legătura între persoană şi mediu,
asigurând succesul interacţiunii prin organizarea activităţilor şi sarcinilor, organizare ce poate fi denumită
generic „intervenţie".
asistent social
problema
Figura 3. Figura intervenţiei
Din această definire, derivă două mari probleme ce trebuie clarificate şi precizate. Prima se referă la categoriile
de profesionişti care sunt obligaţi să practice asistenţa socială şi a doua, la principalele căi sau metode de
realizare a intervenţiei.
Pentru prima problemă, fără să existe acelaşi tip de răspunsuri, în ţările cu tradiţie în asistenţă socială s-au
construit diverse tipuri de specialişti ai intervenţiei, după diverse criterii, dintre care cel mai frecvent se referă la
forma de pregătire specifică. în practica americană, spre exemplu, sunt recunoscute două tipuri de pregătire
sistematică:
- asistenţi sociali cu bacalaureat, ca o primă condiţie a pregătirii profesionale, şi care au competenţe specifice
(BSW);
- asistenţi sociali cu studii superioare incluşi în programe de masterat (MSW) în care pregătirea este mult mai
specializată.
Pentru categoria de asistenţi sociali cu bacalaureat, deşi există numeroase reţineri şi mereu este recomandată
continuarea pregătirii, sunt enunţate competenţe strict delimitate, direcţionate în mod clar spre intervenţia
nespecializată:
- să identifice şi să evalueze situaţiile în care relaţia dintre oameni şi instituţii nu mai este funcţională;
- elaborarea unui plan pentru îmbunătăţirea situaţiei sociale a persoanelor cu probleme;
- lucrul cu persoane ce au dificultăţi sociale;
- îmbunătăţirea interacţiunii dintre sistemul social, cu serviciile sale, şi persoanele defavorizate;
- promovarea comportamentelor dezirabile social;
- preocupări în domeniul diversificării metodelor de lucru cu populaţiile discriminate ;
- îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă socială;
- interesul pentru propria dezvoltare profesională a nivelului de cunoştinţe.
Cu privire la programele de pregătire de tip MSW, termenul central este cel de specializare, lansat încă din 1950
de către NASW, dar folosit şi astăzi cu sensuri incerte. Unele accepţiuni ale acestui termen se referă aproape
exclusiv la domeniul „practicii" ca fiind cel mai eficient mod de specializare, în timp ce alte tentative pleacă de
la identificarea unor metode specifice, unor domenii esenţiale ale asistenţei sociale. Aceste metode considerate
esenţiale pentru specializare sunt din asistenţa socială clinică, politica socială şi dezvoltarea comunităţii,
cercetarea socială, asistenţa socială din domeniul administrativ şi asistenţa socială educaţională.
Alţi autori analizează tipurile de modele de intervenţie concentrate în programele de pregătire; astfel, sunt
descrise cinci modele majore ale asistenţei sociale:
- modelul tradiţional, bazat pe concentrarea tehnicilor de studii de caz, lucrul în grup, organizarea comunităţii;
- modelul individualizat ce constă în parcurgerea unor cursuri care sunt n
ecesare
unei cariere profesionale singulare ;
de pregătire educaţională de cel puţin un an de studiu după facultate, cu stagii de practică în domeniul de
specializare;
- specializarea poate fi direcţionată spre un mediu, o populaţie, un stil de viaţă ce probează dificultăţi sau
demonstrează o degradare semnificativă din punct de vedere numeric la nivelul societăţii; trebuie să se
demonstreze că există competenţe şi cunoştinţe specifice care, utilizate, contribuie eficient la îmbunătăţirea
situaţiei critice. Trebuie demonstrat că interacţiunea între populaţie şi mediul general este influenţată decisiv
printr-o intervenţie specializată;
- generalistul în asistenţă socială se caracterizează prin cunoştinţe sistematice despre mediu, populaţie,
indivizi, probează deprinderi şi abilităţi de bază şi respectă în totalitate valorile asistenţei sociale. Generalistul
poate demonstra competenţe practice în lucrul cu diferite categorii de clienţi sau servicii;
- pregătirea de bază se referă la un ansamblu de cunoştinţe, valori şi deprinderi necesare pentru debutul în
activitatea practică profesională, reprezintă condiţia sine qua non a practicii şi punctul de plecare pentru
atingerea altor niveluri de pregătire profesională prin parcurgerea unor forme de educaţie mai avansate.
Pe baza acestor precizări, se pot face apoi diferenţe între diverse categorii de profesionalizare în asistenţa socială,
între care cea mai importantă se referă la distincţia între generalişti (începători sau nu) şi practicanţi (specialişti
sau de bază). însă deosebirile fundamentale între diferitele categorii de asistenţă socială se referă la metoda
utilizată: se acceptă, în general, că generaliştii utilizează ceea ce se numeşte „metoda generală" care trebuie să fie
ca un fel de ghid pentru orice asistent social, în timp ce practicanţii/practicienii, îndeosebi cei avansaţi sau
specialiştii, folosesc metode particulare, în funcţie de obiectivele propuse în lucrul cu anumite segmente de
populaţie. Aceste metode specifice le putem numi generic „intervenţie directă".
Pentru a înţelege ce este şi cum se aplică „metoda generală", trebuie făcute mai întâi câteva observaţii cu privire
la metodă şi la practica asistenţei sociale care, de altfel, se suprapun. în special literatura americană de
specialitate a operat câteva conceptualizări, sintetizate astfel:
- metoda este un mod sistematic de a proceda (NASW);
- metoda este un proces sistematic de ordonare a activităţilor pentru o performanţă viitoare (Schwartz);
- metoda este o activitate planificată, cu sarcini realizate şi scopuri atinse (Siporin);
- metoda este cadrul în care se desfăşoară abilităţile asistentului social (Morales şi Sheafor).
Iniţial, primele metode identificate în practica asistenţei sociale făceau trimiteri la modalităţile de lucru
particulare („procedee") pe care le aplică un asistent social în lucrul cu un client, un grup sau o comunitate,
pentru ca mai târziu distincţia între metodele tradiţionale şi cele moderne să ajungă până la diferenţe în utilizarea
teoriilor şi aplicaţiilor. Cu toate acestea, în pofida necesităţii trasării frontierelor de diferenţiere în acţiunea
propriu-zisă, activitatea practică urmează o metodologie comună: această metodologie specifică, reprezentând un
proces secvenţial desfăşurat pe etape şi faze într-o anumită ordine şi cu respectarea unor rigori, poate fi denumită
metodă generală. Aceasta poate fi definită ca un mod ordonat şi sistematic de a proceda în procesul de ajutor
specific asistenţei sociale ce constă în parcurgerea unor paşi obligatorii. Uneori,
numărul acestora sau denumirea lor diferă, dar este unanimă- ideea că metoda de- bază în asistenţa
socială este o succesiune de activităţi. Iată câteva variante de etape propuse în ultimele decenii:
• Max Siporin propune patru caracteristici ale practicii :
1. procesul educaţional;
2. procesul relaţional;
3. procesul terapeutic;
4. procesul de rezolvare a crizei.
• Gerard Egan prezintă un model în trei etape, numit „modelul stadiilor progresive"
interdependente:
1. identificarea/autoexplorarea problemei clientului;
2. înţelegerea integrativă/ autoevaluarea dinamică;
3. facilitarea acţiunii/ acţiunea de rezolvare.
Lawrence Shulman a introdus un model al procesului de ajutor ce parcurge patru etape :
1. etapa preliminară (definită de comunicare, răspuns, raportare);
2. etapa de debut (bazată pe relaţioriarea între polii relaţiei de asistenţă socială) ;
3. etapa de lucru (caracterizată de punerea în lucru a unor abilităţi în vederea rezolvării problemei);
4. etapa finală sau de încheiere (atunci când toate procesele de interacţiune au ajuns la final).
William J. Reid recomandă o abordare flexibilă, în funcţie de caz şi circumstanţe. Fazele propuse de
acesta sunt: 1.
identificarea problemei şi fixarea sarcinii;
planificarea activităţii;
analiza obstacolelor;
modelarea şi modificarea comportamentului pentru realizarea sarcinii;
încheierea şi evaluarea activităţilor.
Se poate deci constata că toţi autorii au sesizat aceleaşi etape în rezolvarea unor probleme de asistenţă
socială, precum şi faptul că acest proces cuprinde o serie de paşi succesivi. Este justificată aşadar
pretenţia de a denumi acest demers ca fiind metoda generală a asistentei sociale.
Etapele metodei generale, derulate în mod secvenţial, sunt:
1. evaluarea preliminară şi angajamentul;
2. etapa de investigaţie sau de culegere a informaţiilor despre client şi problema sa;
3. evaluarea resurselor şi realizarea contractului; intervenţia propriu-zisă şi îndeplinirea sarcinilor ;
evaluarea rezultatelor şi analiza contractului; încheierea relaţiei.
Fie că procesul de ajutor este de scurtă sau de lungă durată, toţi paşii sunt obligatorii şi trebuie
parcurşi în fiecare caz în parte, deşi uneori poate apărea impresia că unele elemente sunt deja
cunoscute sau au fost realizate în secvenţe anterioare. Cu toate că sunt mai uşor de aplicat în lucrul cu
indivizii, ele au aplicabilitate şi în lucrul cu grupuri sau comunităţi. Practic, aceasta este figura generalizată a
acţiunii specifice asistenţei sociale şi conţine, separat sau în combinaţii, întregul instrumeititar al intervenţiei
generalizate sau specializate.
Evaluarea iniţială
stabilirea scopului
subiect
etapa
de investigaţie
metode şi tehnici de investigaţie
obiective cognitive
Evaluarea resurselor
realizarea contractului
client
etapa de intervenţie propriu-zisă
metode de intervenţie
obiective acţionale
Evaluarea finală
încheierea I-relaţiei
De altfel, distincţia între nivelurile de competenţă şi de acţiune, generalizată sau specializată, poate fi
reformulată după criteriul raportului dintre gravitatea/severitatea problemei de rezolvat şi sistemul de
răspuns/reacţie de care dispune clientul. Când gravitatea problemei este deosebit de mare, iar clientul are puţine
resurse şi abilităţi, atunci este necesară intervenţia unui asistent social specializat (sau „avansat"); când
severitatea trebuinţelor clientului este redusă, iar rezervorul de soluţii la care apelează clientul este variat şi
accesibil, atunci poate fi asistat de un începător.
în acelaşi timp, luând în considerare marea diversitate de clienţi cu care lucrează un asistent social,
precum şi variabilele multiple de care trebuie să ţină seama, de la diversitatea culturală şi până la
orientarea valorilor personale, s-ar putea afirma că e dificil de generalizat activitatea asistenţială, chiar
dacă se poate vorbi despre o metodă proprie. Dar aceleaşi elemente - unificatoare pentru un domeniu
atât de fragmentat -pot fi decriptate în ceea ce se poate desemna prin „figuri ale intervenţiei". Fie că
este vorba despre un generalist ori despre un specialist, intervenţia poate fi reprezentată în doar câteva
figuri ce se pot transpune în desene pentru a fi mai uşor de reţinut.
A.S.= asistentul social C.= sistemul client
Figura 6. Figura intervenţiei generale
în primă instanţă, în figura intervenţiei generale, este pusă în evidenţă interacţiunea A.S. - C.; dar în
acţiunea propriu-zisă intervine un al treilea element, cel al resurselor utilizate sau soluţiilor aflate la
dispoziţia clientului. Rolul asistentului social constă preponderent în punerea în legătură a sistemului
client cu sistemul de resurse; altfel spus, asistentul social se comportă ca un antrenor care determină
actualizarea soluţiilor prin contact direct. Reprezentarea grafică este cea din figura 7, pentru situaţia în
care clientul are acces la resurse.
Când asistentul social pune în relaţie şi un set propriu de răspunsuri, atunci toate cele trei cercuri se
intersectează. Un exemplu sugestiv pentru această figură o reprezintă intervenţia atunci când clientul
este a persoană cu tendinţe suicidare ; resursele utilizate se referă la calităţile de comunicare şi
convingere ale asistentului social pentru activarea resurselor personale ale clientului în vederea
schimbării deciziei şi pentru orientarea acestuia spre internare într-un centru specializat.
O altă situaţie a figurii intervenţiei directe este aceea în care asistentul social utilizează mai multe
resurse specializate cu care formează o echipă în ajutorul acordat.
Este ştiut că unele intervenţii sunt eficiente doar dacă sunt realizate în echipă multidisciplinară; de
exemplu, lucrul cu un narcoman, în care asistentul social face echipă cu medicul, psihoterapeutul,
nutriţionistul pentru a-l scoate pe consumatorul de droguri din zona dependenţei. în această situaţie
echipa lucrează împreună, având ca ţintă aceeaşi persoană. Dar este posibilă şi situaţia în care un specialist
are rolul de manager pentru a fi veriga de legătură între resursele antrenate în lucru şi client.
A.S.=asistentul social C.=sistemul client Rl, R2=alte resurse
A.S.= asistentul social C.= sistemul client Rl, R2=alte resurse
Figura 8. Intervenţia în echipă
Figura 9. Variantă a intervenţiei în echipă
Aşadar, ca particularizări ale tipurilor de intervenţie directă sunt posibile următoarele scheme sau variante de
interacţiune :
- intervenţia de actualizare a resurselor clientului;
- intervenţia de direcţionare spre resurse externe;
- intervenţia de lucru în echipă;
- intervenţia de tip managerial.
A doua figură majoră în asistenţa socială este cea a intervenţiei indirecte. în acest caz, asistentul social intră în
interacţiune cu un sistem de resurse pentru a le direcţiona spre client pentru a-şi rezolva trebuinţele. Un exemplu
de acest tip îl reprezintă intervenţia asistentului social pe lângă conducerea şi cadrele didactice ale unei şcoli în
vederea organizării de acţiuni educaţionale spre a diminua şi preveni conduitele predelincvente la elevi.
A.S.= asistentul social C.= sistemul client T. = sistemul de resurse
Figura 10. Figura intervenţiei indirecte
Atunci când intervin şi alte elemente, aşa cum reiese din figura următoare, apare intervenţia combinată : atunci
când asistentul social interacţionează cu un număr mare de resurse prin lucrul în echipă pentru a influenţa
sistemul de resurse în vederea
ajutorului sistemului client. Un exemplu îl reprezintă rolul asistentului social în activităţile preventive
la nivelul unui program de combatere/diminuare a delincventei într-un mediu determinat.
Desigur, un bun profesionist sau generalist trebuie să fie capabil să identifice şi să pună în mişcare
figura cea mai adecvată pentru fiecare client în parte, în funcţie de multitudinea de variabile ce
influenţează relaţia de interacţiune.
însă activitatea desfăşurată de asistentul social este mult mai complexă; el poate îndeplini mai multe
roluri, chiar la nivelul acţiunii directe cu clientul. în timpul intervenţiei, spre exemplu, poate avea rolul
de mediator, de consilier, de „avocat"; înainte de a-şi asuma un anumit rol, el trebuie să-şi clarifice
natura problemei, să fixeze scopurile şi să cunoască resursele pe care le poate utiliza.
Activitatea propriu-zisă a asistentului social cuprinde, pe lângă această preocupare centrală, şi
numeroase alte competente ce pot fi uşor dezvăluite prin analiza profesiei; mai multe studii au
completat „analiza profesiei" astfel încât, în 1987, NASW a ajuns la următoarea listă de servicii
specifice asistentului social :
1. intervenţia formală cu clienţi individuali, ce constă în utilizarea unor tehnici specifice de evaluare
şi intervenţie pentru clienţi individuali şi grupuri de sprijin;
2. managementul de caz pentru clienţi specifici, ce are în vedere organizarea de activităţi sau de
servicii ce pot fi utile unor clienţi în vederea stabilirii contractului şi relaţiei cu un sistem de resurse;
3. predarea şi învăţarea abilităţilor adaptive necesare vieţii cotidiene, în care intră în primul rând
informaţii utile clienţilor şi persoanelor cu privire la achiziţionarea deprinderilor necesare vieţii
cotidiene, de la elemente de igienă şi până la modul de plasare a economiilor;
4. conectarea clienţilor la resurse se referă la construirea căilor de comunicare între asociaţiile
profesionale şi clienţii potenţiali, furnizându-se recomandări cu privire la echipele de lucru şi reţeaua
de activităţi necesare clienţilor cu probleme şi nevoi similare;
5. evaluarea resurselor şi utilizarea eficientă a acestora pentru clienţi, adică identificarea serviciiter ce pot
rezolva cel mai bine problemele date pe categorii de clienţi;
6. iniţierea şi dezvoltarea reţelei de servicii, plecând de la tipuri de clienţi, planuri de activităţi, scopuri propuse;
7. evaluarea priorităţilor şi nevoilor pentru serviciile de protecţie a unor categorii de clienţi; stabilirea ordinii
activităţilor de sprijin pentru diferite tipuri de victime;
8. organizarea serviciilor specifice pentru clienţi, de la servicii medicale până la pregătirea familiei pentru
schimbări comportamentale ;
9. intervenţia formală cu grupuri, ce constă în aplicarea unor tehnici de lucru în grup în vederea optimizării
funcţionalităţii sociale a grupului şi a membrilor săi;
10. autodezvoltarea şi antrenarea celorlalţi în autoevaluare şi autodezvoltare; accentul este pus pe dezvoltarea
conştiinţei de sine cu privire la cunoştinţe, valori şi abilităţi de tip profesional;
11. monitorizarea calităţii serviciilor şi evaluarea performanţelor în funcţie de standardele organizaţionale ale
asistenţei sociale;
12. managementul personalului, ce constă în clarificarea şi clasificarea obligaţiilor profesionale, a regulilor de
funcţionare a unei asociaţii/agenţii, fixarea programului de lucru, repartizarea cazurilor şi responsabilităţilor;
13. organizarea circulaţiei interne a actelor şi documentelor de serviciu, cu privire la toate aspectele activităţii;
14. organizarea programului de funcţionare, începând cu bugetul, atragerea de fonduri, supravegherea
echipamentului şi până la culegerea de informaţii despre personal;
15. managementul schimbării organizaţionale se referă la negocierea şi implementarea planului de schimbare
organizaţională ; pe lângă activităţile interne, vor fi modificate şi relaţiile externe, cu alte organizaţii;
16. planificarea, designul şi evaluarea programelor, inclusiv evaluarea nevoilor pentru servicii noi, stabilirea
scopurilor, evaluarea personalului etc.
Din analiza şi ierarhizarea acestor sarcini reiese că unele dintre ele vizează activitatea profesională propriu-zisă,
în timp ce altele sunt de natură administrativă, care au importanţă diferită în funcţie de poziţia asistentului social
în reţeaua de suport. Este evident însă că această profesie presupune îndeplinirea unor variate competenţe şi
presupune o pregătire profesională foarte riguroasă, ce trebuie să cuprindă componenta educaţiei din
învăţământul superior.
Ca profesiune, asistenţa socială este complet diferită de formele de ajutor natural. La această categorie de
profesionişti ajung acele persoane care nu reuşesc să depăşească dificultăţile utilizând formele naturale de
sprijin. Prin activitatea de suport oferită de asistentul social, care este una organizată ştiinţific, sunt focalizate
resurse pe care clientul nu le poate mobiliza pe cale naturală. In fapt, asistentul social activează resurse naturale
printr-un efort profesional în vederea menţinerii clientului în afara zonei de risc şi în funcţionalitatea socială ;
acest scop specific nu poate fi îndeplinit de un alt profesionist al intervenţiei, fie ea individuală sau de grup.

Abilitati si deprinderi in asistenta sociala

Plecând de la un sistem solid de cunoştinţe teoretice şi având ca ghid valorile şi atitudinile, asistentul social
realizează împreună cu clientul o serie de activităţi respectând o anumită metodologie în vederea atingerii unor
scopuri. Aceste activităţi necesită o serie de abilităţi şi deprinderi, mai mult chiar, ele însele pot constitui
abilităţile propriu-zise. Pentru aceasta, în timpul formării profesionale sunt necesare perioade de pregătire şi
dezvoltare a deprinderilor de bază - aceasta în special în intervalul de formare „generalistă" - pentru ca mai târziu
asistentul social să-şi dezvolte şi să-şi specializeze abilităţi avansate, necesare lucrului cu populaţii/clienţi
speciali.
De altfel, dacă definim asistenţa socială ca fiind o relaţie interpersonală în procesul de ajutor al persoanelor
aflate în dificultate, trebuie să acceptăm că aceasta nu este altceva decât o activitate practică; asistenţa socială
poate fi deci definită:
- ca activitate practică ce înseamnă utilizarea unor cunoştinţe, respectând un cod etic, şi aplicarea acestora în
utilizarea unor abilităţi specifice;
- ca având drept scop ajutorul acordat unor categorii de populaţii sau persoane pentru a le satisface o serie de
nevoi speciale prin eliminarea dificultăţilor interne şi externe;
- ca fiind construirea unor servicii specifice, în interiorul şi cu ajutorul societăţii, pentru a rezolva unele
probleme ale populaţiilor vulnerabile (copii, bătrâni, femei, săraci, minorităţi, persoane cu handicap etc.) în
vederea recuperării sociale şi participării acestora în procesele de schimbare din societate.
Prin scopul său, asistenţa socială este o activitate eminamente plasată în zona acţiunii propriu-zise; indiferent de
stil sau strategie, asistentul social acţionează şi dezvoltă - dezvoltându-se totodată pe el însuşi - componente la
nivelul comportamentului, chiar dacă uneori intră în conflict cu diferite sisteme de valori, inclusiv cu cel
personal. Aşadar, asistenţa socială este o combinare de abilităţi şi deprinderi care transpun în practică anumite
cunoştinţe.teoretice şi valori. Unele dintre aceste abilităţi sunt individuale şi aparţin asistentului social ca
persoană; este vorba despre aşa-numi-tele „abilităţi de relaţionare" : de a asculta, de a răspunde, de a comunica,
de a clarifica, de a accepta, de a critica, de a se confrunta, de a înţelege etc. Altele sunt de natură metodologicprofesională
: de a identifica o problemă, de a evalua trebuinţe, de a investiga, de a prelucra informaţii, de a
planifica activităţile, de a lucra în echipă, de a cerceta într-o manieră ştiinţifică, de a redacta o comunicare
ştiinţifică, de a conduce un caz ş.a.
Dar lista de abilităţi şi deprinderi fundamentale în asistenţa socială este foarte complexă: clasificările ce se pot
face sunt multiple. în primul rând însă, interesează faptul că toate răspund exigenţelor de practică; de la abilităţile
necesare publicităţii sau acţiunii legale şi până la cele reclamate de psihoterapie, asistentul social - generalist sau
specializat - are în vedere practica directă, concretă care se desfăşoară după următoarele principii :
1. practica în asistenţa socială constă în interacţiunea cu clientul şi mediul său;
2. în activităţile de practică, asistentul social participă şi îşi foloseşte conştient propria personalitate, cu
calităţile şi limitele sale ;
3. relaţia cu clientul trebuie să respecte principiul diversităţii umane şi pe cel al unităţii individuale;
4. în exercitarea profesiunii, asistentul social cunoaşte un proces de autodezvoltare şi autocunoaştere;
5. în prim-planul acţiunii trebuie să se menţină obiectivitatea profesională, care implică şi un anume grad de
implicare emoţională controlată;
6. preocupările profesionale faţă de client trebuie să cuprindă toate componentele exprimării acestuia:
biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea persoanei ca întreg implică abordarea în acelaşi timp a mai
multor factori: problema imediată şi efectele acţiunii pe termen lung, interesul şi bunăstarea clientului, dar şi
efectele asupra celor din orbita sa socială, autodezvoltarea şi autorealizarea asistentului social;
7. finalitatea acţiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare pozitivă printr-un tratament care
să respecte demnitatea clientului. Astfel încât trebuie evitate judecăţile, stigmatizările, respingerile. Trebuie
descoperite punctele tari şi comportamentele constructive concomitent cu acceptarea slăbiciunilor şi
comportamentelor distructive ale clientului;
8. orice activitate trebuie să plece de la principiul individualizării clientului, precizându-se cu exactitate
coordonatele particulare ale acestuia; fiecare client este unic, are ceva special şi în acelaşi timp reprezintă
umanitatea;
9. asistentul social trebuie să ofere clientului o dimensiune proiectivă, să privească în viitor, unde să descopere
o îmbunătăţire posibilă a situaţiei sale. Poziţia optimistă faţă de schimbare poate reprezenta o resursă a problemei
actuale, dar şi a altora ce pot surveni mai târziu;
10. esenţa activităţilor constă în participarea efectivă a clientului la propria schimbare; asistentul social trebuie
să rămână un colaborator, un antrenor ce-l învaţă pe client să se ajute singur. De aici decurg alte condiţionări:
- clientul are dreptul şi nevoia de a fi liber în deciziile sale;
- hotărârile sale îi exprimă gradul de autodeterminare;
- toate soluţiile sunt consecinţa dezvoltării deprinderilor de rezolvare a propriilor probleme;
principiul confidenţialităţii trebuie să fie întotdeauna respectat şi reglementat inclusiv prin prevederi juridice;
clientul are dreptul fundamental de a-şi cunoaşte traseul şi evoluţia în procesul de ajutor; evaluarea rezultatelor,
în toate secvenţele, trebuie făcută împreună cu clientul, atât pentru a fi mai eficientă, cât şi pentru informarea
acestuia cu privire la indicatorii schimbării.
Pentru a duce la bun sfârşit toate aceste exigenţe, se impune ca fiecare asistent social să-şi construiască propriul
stil, ce este o combinaţie între ştiinţa asistenţei sociale, stocată în cunoştinţe şi teorii, şi bagajul de valori şi
abilităţi cu care specialistul participă în exercitarea profesiunii. Dacă ştiinţa poate fi achiziţionată printr-un efort
bine determinat (acumularea în timpul studiilor, lecturi, publicistică, participări la activităţi ştiinţifice etc), stilul
propriu este un rezultat a mai multe elemente: valori proprii, deprinderi şi abilităţi, experienţe de viaţă şi
profesionale, calităţi personale, eforturi de autodezvoltare etc.
în concluzie, identitatea profesională a asistentului social este inconfundabilă şi presupune dezvoltarea
obligatorie a unor componente - cunoştinţe ştiinţifice, valori şi atitudini, abilităţi şi deprinderi - care, într-o
dinamică proprie, constituie metoda specifică a asistenţei sociale.

Construirea asistenţei sociale ca profesiune

Pentru ca o activitate umană să fie acceptată şi recunoscută ca o profesiune, trebuie să fie precizat raportul dintre
comportamentul în cauză şi societate în general. Se acceptă că oamenii, ca societari, au o existenţă „de criză" (ca
succesiune naturală a etapelor de dezechilibru şi echilibru dinamic) în care utilizează oportunităţi, întâmpină
obstacole şi exprimă trebuinţe care, toate, sunt în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Fără a ne situa pe
poziţiile ecologiste, putem afirma că asistenţa socială prin activitatea sa practică focalizează resursele
(„interacţiunile") pe construirea sau activarea soluţiilor pentru persoanele ce întâmpină dificultăţi în
interdependenţă cu mediul. Deşi nu este singurul, asistentul social îşi delimitează bazele profesiunii sale prin
intervenţie specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său ca întreg.
Această afirmaţie este demonstrată prin construirea unei competenţe de lucru/intervenţie în sistemul social ce se
fundamentează pe trei elemente (vezi şi Miftode, 1995) :
- valori şi atitudini;
- cunoştinţe teoretice;
- abilităţi practice.
Se poate spune că „prima bază teoretică" a oricărei abordări acţionaliste asupra realităţii a fost extrasă din
observaţiile empirice, deci dintr-o analiză a practicii. Totuşi, pe măsură ce ştiinţele şi-au construit domenii
proprii, explicate prin teorii şi paradigme specifice, s-a ajuns la un sistem teoretic explicativ prealabil pe care-l
găsim structurat şi care emite teze valabile într-un sistem de referinţă. Acest fapt s-a definitivat la începutul
secolului XX şi deocamdată reprezintă un model epistemologic viabil, bazat pe „şcoli", „curente", „orientări"
relativ stabile şi cu o dinamică internă, mai rapidă şi mai complexă în domeniile socioumanului.
Pentru asistentul social, cerinţa principală constă în acţiunea eficientă în intervenţie ; dar aceasta nu se poate
realiza dacă el nu înţelege în profunzime ceea ce se întâmplă cu sine, cu clientul său, cu sistemul social,
interacţiunile ce se stabilesc între aceste elemente. Altfel spus, trebuie să posede cunoştinţe teoretice solide,
fixate într-un puternic sistem explicativ care să cuprindă elemente din domenii ca: psihologia subiectivităţii,
teorii ale dezvoltării, componentele socializării, explicaţiile comporta-mentaliste, teoriile despre comunicare,
despre stres, teoriile asupra personalităţii umane, teoriile organizării şi funcţionalităţii sociale, cunoştinţele din
sociologie, ştiinţele politice, ştiinţele economice, din antropologie, administraţie, guvernare, ştiinţele juridice,
cunoştinţe detaliate despre normalitate şi patologie umană. La prima vedere s-ar părea că acest obiectiv nu poate
fi atins, căci este greu de crezut că un singur om poate stăpâni atâtea domenii diverse.
Dar această cerinţă nu trebuie privită ca o simplă stocare şi apoi redare/enumerare de informaţii şi cunoştinţe;
fundamentele teoretice ale asistenţei sociale sunt alcătuite din elemente ce provin din aceste diverse teorii şi
focalizează cunoaşterea specialistului spre un anumit domeniu, acolo unde va trebui să intervină. Scopul
cunoaşterii teoretice nu îl reprezintă simpla descriere şi analiză, chiar minuţioasă, a componentelor obiectului de
interes ; se urmăreşte înţelegerea profundă a persoanei, a contextului, a valorilor, a tehnicilor de lucru, a
resurselor etc. - pentru ca intervenţia să fie eficientă şi în folosul clientului. Mai mult, simplele aglomerări de
cunoştinţe -din psihologie, sociologie, biologie, economie, ştiinţele politice şi administrative -rămân fără valoare
dacă asistentul social nu posedă multiple calităţi (cognitive, de comunicare, de organizare, manageriale etc.) pe
care să le pună la lucru în procesul de schimbare pe care-l provoacă şi direcţionează.
sistemul
teoretic
explicativ
teorii şi paradigme
metode de investigare şi intervenţie
reconfigurări şi „rupturi" epistemologice
indivizi grupuri ' organizaţii institufii comunităţi
procese
interacţiuni
relaţii
Figura 1. Modelul epistemologic al socioumanului
Baza teoretică a asistentului social se construieşte pe specificul înţelegerii; informaţiile din numeroase ramuri ale
ştiinţei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite : indivizi, grupuri, organizaţii, instituţii, comunităţi şi chiar
societăţi. Dacă explicaţia este corectă, atunci şi practica asistenţei sociale poate fi utilă.
Astfel, pregătirea teoretică devine o componentă existenţială a profesiunii de asistent social. în România, această
latură a pregătirii este asigurată în sistemul de învăţământ superior prin specializări de asistenţă socială, cu toate
că se poate imputa faptul că pregătirea de specialitate debutează tardiv, unele forme de pregătire fiind totuşi
accesibile şi pentru învăţământul preuniversitar. în unele ţări europene există, de câteva decenii, acest model de
profesionalizare : lucrători sociali cu diplomă de bacalaureat consideraţi practicieni debutanţi şi asistenţi sociali
profesionişti, generalişti sau specializaţi, posesori ai diplomelor universitare şi postuniversitare.
1.1. Valori şi atitudini
Asistenţa socială ca profesiune îşi construieşte sistemul de valori plecând de la respectarea demnităţii şi
integrităţii fiinţei umane şi recunoaşterea democraţiei ca o cerinţă esenţială a vieţii sociale. Aceste două valori
centrale reprezintă suportul atât al valorilor profesionale şi al principiilor de intervenţie, cât şi al atitudinilor
profesionale pe care le abordează orice asistent social.
Ca valori profesionale în asistenţa socială sunt enunţate şi respectate următoarele (după Encyclopedia of Social
Work, Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali, NASW) :
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce înseamnă că toţi oamenii, inclusiv minorităţile,
trebuie să aibă acces egal la resursele de realizare a scopurilor şi aspiraţiilor ;
- dezvoltarea şi promovarea responsabilităţii sociale, în sensul că toate persoanele trebuie să-şi adapteze
trebuinţele la exigenţele mediului social şi toate instituţiile trebuie să-şi organizeze resursele pentru a răspunde
nevoilor oamenilor;
- promovarea libertăţilor individuale, adică acceptarea faptului că umanitatea se prezintă într-o diversitate
uluitoare şi respectarea dreptului de a face propriile alegeri în vederea autodezvoltării;
- sprijinirea autodeterminării pentru persoanele ce doresc să-şi construiască propriul drum, dar ale căror resurse
sunt insuficiente.
Plecând de la respectarea acestor valori, în exercitarea practică a activităţii de asistenţă socială au fost instaurate
câteva principii care, pe scurt, pot fi prezentate astfel (Picard, 1979):
- principiul individualizării, adică recunoaşterea faptului că fiecare client este unic şi trebuie tratat cu respect şi
consideraţie;
- principiul exprimării, inclusiv prin sentimente, şi utilizarea acestora ca resurse de dezvoltare a clientului;
- principiul implicării emoţionale controlate şi utilizarea stărilor emoţionale proprii în interesul celuilalt;
- principiul acceptării necondiţionate a drepturilor celorlalţi;
- principiul atitudinii nediscriminatorii şi eliminarea evaluării negative ;
- principiul acceptării autodeterminării şi respectarea opţiunilor clientului;
- principiul confidenţialităţii şi păstrarea cu rigoare a secretului informaţiilor obţinute cu privire la client.
în Statele Unite ale Americii, începând cu 1979, Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali (NASW) a elaborat un
cod etic ce cuprinde principiile şi regulile care trebuie
respectate în practica asistenţei sociale. Aceste valori de bază sunt aplicate în activitatea cu agenţiile, asociaţiile,
clienţii, alţi profesionişti şi reprezintă suportul constituirii asistenţei sociale ca profesiune.
Codul etic al NASW
(pentru textul complet al Codului etic al Asociaţiei Naţionale a Asistenţei Sociale, vezi Anexa 1, în prezentul
volum)
I. Comportamentul şi conduita asistentului social ca profesionist
A. Caracteristică. Asistentul social trebuie să menţină un înalt standard în comportamentul său, în aptitudinile şi
identitatea sa de asistent social.
B. Competenţă şi dezvoltare profesională. Asistentul social trebuie să facă tot posibilul pentru a deveni şi
rămâne expert în practica profesională.
C. Serviciu. Asistentul social ar trebui să aibă în vedere în primul rând obligaţiile de serviciu ale profesiei sale.
D. Integritate. Asistentul social ar trebui să. acţioneze în concordanţă cu cele mai înalte standarde ale integrităţii
profesionale.
E. Burse şi cercetare. Studentul şi asistentul social implicat în studiu şi cercetare trebuie să fie ghidaţi de
convenţiile cercetării şcolare.
II. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de client
F. Prioritatea interesului clientului. Principala responsabilitate a asistentului social este faţă de clienţi.
G. Drepturile şi obligaţiile clienţilor. Asistentul social trebuie să facă orice efort pentru a proteja
autodeterminarea clienţilor săi.
H. Caracterul privat şi confidenţial. Asistentul social trebuie să respecte caracterul privat al relaţiei cu clienţii, să
păstreze toate informaţiile obţinute pe parcursul activităţii profesionale.
I. Costuri/cheltuieli. Atunci când fixează cheltuielile, asistentul social trebuie să se asigure că acestea sunt
echilibrate, rezonabile şi într-un raport echitabil cu serviciul prestat, cu preocupare pentru posibilitatea clientului
de a plăti.
III. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de colegii săi
J. Respect, obiectivitate/imparţialitate şi politeţe. Asistentul social trebuie să-şi trateze colegii cu respect,
imparţialitate, politeţe şi încredere/bună-credinţă.
K. Raporturile asistentului social cu clienţii colegilor săi. Asistentul social are responsabilitatea de a relaţiona cu
clienţii colegilor săi în cel mai profesional mod.
Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de organizaţiile angajaţilor şi angajatorilor
L. Obligaţiile faţă de organizaţiile angajatorilor. Asistentul social trebuie să adere la angajamentele făcute faţă de
organizaţiile angajatorilor.
Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de profesia sa
M. Păstrarea integrităţii profesiei. Asistentul social trebuie să susţină şi să promoveze valorile, cunoştinţele, etica
şi misiunea profesiei.
N. Serviciul comunităţii. Asistentul social trebuie să sprijine profesia pe care o are pentru ca aceasta să-şi
îndeplinească misiunea de a fi disponibilă publicului general.
O. Dezvoltare şi cunoaştere. Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea de a identifica, dezvolta şi
utiliza la întreaga capacitate cunoştinţele în practica profesională.
VI. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de societate
P. Promovarea bunăstării generale. Asistentul social trebuie să promoveze bunăstarea generală a societăţii.
în acelaşi timp, alături de valorile şi principiile profesionale, în profesiunea de asistent social sunt implicate
propriul sistem de valori şi atitudini, propria „filosofie" de viaţă pe care, mai mult sau mai puţin, o desfăşoară
în relaţia cu clientul. Chiar dacă se acceptă ideea că nici un sistem de valori nu este superior altuia şi că fiecare
persoană are dreptul la propriile credinţe şi convingeri, totuşi niciodată nu se poate obţine o stare de absolută
neutralitate, care să elimine influenţele şi contaminările. Astfel încât este justificată preocuparea pentru această
componentă profesională.
Ca structură, sistemul de valori cuprinde (vezi şi Belkin, 1975, citat de O'Neil McMahon) :
- valori cognitive;
- valori morale;
- valori culturale;
- valori personale.
Valorile cognitive se formează şi se bazează pe cunoştinţe ştiinţifice probate şi validate, dar şi pe convingeri şi
credinţe ; cele morale, inoculate de regulă în diverse etape ale ontogenezei, coordonează şi direcţionează
comportamentele sociale ; valorile culturale includ structuri complexe de prelucrare a realităţii la nivelul
grupurilor sociale. Un loc deosebit îl ocupă valorile personale, care uneori nu sunt recunoscute în această
calitate, fiind translatate în alte zone, dar care au o autonomie specifică prin faptul că sunt strâns legate de
deciziile individuale ale asistentului social.
Sistemul de valori constituie o componentă-cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social este, în
esenţa sa, un proces de influenţare şi transmitere de valori; neutralitatea nici nu este proclamată şi nici nu
reprezintă un deziderat profesional. Majoritatea profesioniştilor acceptă punctul de vedere potrivit căruia nu
trebuie impuse conduita şi comportamentul prin transfer direct de valori şi atitudini, dar toţi sunt de acord că
relaţia de ajutor este o interacţiune la care ambele părţi participă cu propria filosofie şi ideologie şi se
influenţează reciproc. Astfel încât, voluntar sau nu, conştient sau inconştient, valorile asistentului social vor avea
o anumită prevalentă în cadrul relaţiei, plecând de la premisa că el reprezintă „jumătatea sănătoasă" a
interacţiunii cu o persoană aflată în criză, deci „bolnavă". De aceea, pentru ca relaţia să fie una efectiv de ajutor,
asistentul social trebuie să demonstreze calităţi ca siguranţă, încredere în sine, competenţă, sinceritate,
receptivitate, deschidere la nou, obiectivitate, empatie, credibilitate etc.