Dante Alighieri

Dante Alighieri, unul dintre cele mai reprezentative spirite ale civilizaţiei europene şi ale umanităţii în întregimea ei, s-a născut la Florenţa, într-o familie de  bună reputaţie dar cu posbilităţi modeste , la 21 mai 1265.

         După studii dirijate de căurarul Brunetto Latini cu care a învăţat teologie , filozofie , arta poetică , după primele afirmări literare în tovărăşia lui Guido Cavalcanti , Cino da Pistoia , Lapo Gianni , el a intrat în slujba cetăţii . În iunie 1289 a luat parte la lupta de la Campaldino unde florentinii i-au învins pe toscani. Împărţite între guelfi - partizani ai papii , şi ghibelini - partizani ai împăratului german care revendica supremaţia fostului Imperiu roman , cetăţile Italiei duceau pe atunci lupte cărora le va cădea victimă şi     Poetul florentin apartenent , prin familie , partideei guelfe.

         Din tinereţe - marcată prin puternica dragoste pentru Beatrice Portinari care îi inspira prima operă , Vita nuova - Dante nutreşte idealul nemuririi pe care vrea să-l slăvească într-o operă fără precedent . În acest proiect asociază profunzime de gândire , talent - poetic , erudiţie umanistă , disciplină şcolastică şi tenacitate , calităţi care fac din el nu numai autorul de-a pururi celebru al Divinei Comedii , dar şi un înalt exemplu de realizare umană în slujba unei opere supraumane. Divina Comedie , opera sa de culme impresionează până astăzi nu numai prin elevaţia ideilor , bogăţia ştiinţei , măestria alcătuirii , dar mai ales prin constatarea neverosimilă că monumentul este opera unui singur om care a creat în cele mai triste condiţii de dăruire - acelea ale proscrisului .

         Optând între guelfii " negri " - partizani ai papii - şi cei "albi" - partizani ai independenţei  Florenţei - pentru cei din urmă , Dante este comdamnat în 1302 la exil perpetuu şi-şi sfârşeşte zilele pribegind prin cetăţile din nordul Italiei. Până la hotarul vieţii sale el a crezut într-o întoarcere acasă ,

punându-şi nădejdea în biruinţa lui Henric al VII-lea de Luxemburg , împăratul German care aspira la tronul de împărat al vechii Rome şi care

- credea Poetul - ar fi putut realiza visul lui de unitate şi pacificare a Italiei.

Decepţionat , Dante găseşte un ultim refugiu la Ravenna , unde moare la   13 spre 14 septembrie 1321.

         Peregrinările nu i-au împiedicat însă Poetului împlinirea vocaţiei.   Într-un inimitabil edificiu literar el a clădit nemuritoare trepte

- Operele minore - încununate cu opera majoră , Divina Comedie , scrisă , probabil între 1307 şi 1321.

         Opera lui Dante a fost supusă celor mai diverse aprecieri , mărturie a nesiguranţei spiritului critic european în decurs de şapte secole. Voltaire l-a declarat " ilizibil " , iar Shelley " puntea azvârlită peste fluviul timpului , care uneşte lumea modernă cu cea veche ". Două judecăţi adevărate îl definesc pentru  cititorul contemporan : " Un mare poet , cel mai înalt chip de poet care se înălţa în Europa , între Vergiliu şi Shakespeare "(Louis Gillet) şi

" Mai mult decât oricare altul a slujit pentru întemeierea naţiunii italiene" (Marc Monnier).

         Operele minore ale lui Dante apar pentru prima oară în limba română    în anul 1971. Minore este denumirea prin care istoricii literari le-au deosebit de marele document , marea operă a Poetului , Divina Comedie. Considerate separat , ele ar fi fost însă capabile , chiar fără scrierea de încununare , să-l asigure lui Dante un loc în istoria cugetării şi literor medievale. Literatura noastră s-a străduit mai întâi , cum era firesc , si cu eforturi mereu răsplătite la care s-au asociat poeţi şi cărturari de seamă , ca Ion Heliade Rădulescu , Nicu Gane sau George Coşbuc , să dobândească o versiune românească a Divinei Comedii cât mai aproape de înţelesul şi mâestria originalului ; exerciţiu şi ambiţie rezervate fiecărei generaţii literare şi care justifică ultima , remarcabilă tălmăcire a Etei Boeriu (Bucureşti , 1965). Între prima traducere integrală a poemului divin - aceea a lui George Coşbuc , tipărită în 1925 -1932 - şi întregirea operei lui Dante în vestmânt românesc prin Scrierile minore - 1971 - au trebuit să treacă aproape patru decenii.

         Acum mai bine de un secol , proiectând un început de bibliotecă universală , Ion Heliade Rădulescu amintea pe Dante între " cei mai remarcabili autori antici şi moderni ale căror scrieri au contribuit spre împlinirea faptei mari a civilizaţiunii , spre formarea minţii şi inimii umane , spre perfecţia omului ".

         Operele minore , fără a avea toate , frumuseţea sau profunzimea Divinei Comedii , reprezintă , cum observa cândva Nicolae Iorga despre creaţia lui Dante , " acelaşi izvor al unei lieraturi care , dacă nu e înţeleasă întreagă de toţi , are ceva pentru oricine şi nu e străină de nimeni în ceea ce constituie adevărata ei esenţă ". Această operă dezvăluie trăsături ignorate din Dante gânditorul , luptătorul , poetul , omul şi reuşesc să ni-l apropie şi mai mult pe acela care , cum îi plăcea batranului nostru cărturar să-l evoce , a fost  " un suflet din sufletul epocii sale , cum a fost carne din carnea oamenilor de atunci ".

         Amestecul de ficţiune şi realitate , ştiinţa şi poezie , şcolastica şi lirism care ne poate stingheri în lectura primei opere a lui Dante constitue totuşi cel mai bun exerciţiu pentru introducerea în întreaga creaţie a poetului , pentru înţelegerea şi preţuirea ei.

         Preocupările pe care nu le putea încă armonic exprima la douăzeci şi şapte de ani devin în Divina Comedie faţadele organice ale aceleiaşi realităţi supreme, căreia Dante îi închinase încă din tinereţe , superioare însuşiri de reflecţie filozofică , trăire umană şi creaţie poetică.