Denumirea știinţifică: Corylus avellana.
Prezentare. Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate
crește până la
cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţișori,
iar frunzele, aproape ovale, au
un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele,
seamănă întrucâtva cu ghinda
sau chiar cu jirul și se grupează câte două – patru la un
loc. Alunul înflorește devreme,
în martie. Crește prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în
amestec cu arborii de bază
sau la margine, sub formă de tufișuri. Poate fi întâlnit și
pe pajiști. Aria de răspândire –
de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.
Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci și frunzele și,
mai nou, coaja sau
ramurile arbuștilor tineri. Importanţi în terapie sunt și mâţișorii
de alun. Din părţile cu
valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct și
suc.
Substanţe active importante: azotaţi, calciu, fosfor,
magneziu, potasiu, fier,
cupru, vitaminele A și B, materii grase. Alunele de pădure
sunt, datorită acestei
compoziţii de excepţie, puternic nutritive și cu valoare
energetică mare.
Întrebuinţări. Alunele sunt considerate un leac foarte bun împotriva
anemiei
hemolitice, în timp ce extractul de frunze și coji sau de
ramuri tinere este considerat
eficient în periflebite. Cu proprietăţi astringente, florile
de alun (mâţișorii) pot fi utilizate
în prepararea ceaiurilor sudorifice.
Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii,
ci și în menţinerea
unei stări generale bune. În mod obișnuit, alunele sunt
asimilate repede și aproape în
totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru
practica gastronomică naturistă
au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune.
Ca plantă medicinală, alunul se remarcă și prin puterea sa
depurativă (de curăţire
a organismului), precum și ca fortifiant.
