Într-o investigaţie ce urmărea problemele majore cu care se
confruntă familia, efectuată în 1984-1985 (Iluţ şi Cordoş, 1986), ne-a
interesat şi percepţia cuplurilor conjugale referitoare la sursele satisfacţiei
şi insatisfactiei maritale. Pe baza aprecierii unor itemi cum ar fi
"consumul de alcool", "înţelegerea cu socrii",
"distribuirea sarcinilor gospodăreşti", şi din convorbirile de tip
nedirijat, intensiv, avute cu subiecţii şi cu unii experţi în problemele
familiei rezultă că motivele tensiunilor grave şi apoi a disocierii (de fapt
sau de drept) a familiei sunt foarte strâns legate între ele, formând un gen de
sindrom al incapacităţii de convieţuire conjugală normală. În viziunea subiecţilor
(în speţă a femeilor) în centrul lui ar sta "lipsa sentimentelor de
dragoste".Acest lucru contează foarte mult, mai ales la cuplurile tinere,
dar chiar aici ea apare mai degrabă ca un efect al altor cauze şi nu ca o
variabilă independentă. Incriminările făcute de femei, cu deosebire când se
referă la bărbaţi, sindromul are în centru, ca factor mai specific, consumul
(exagerat) de alcool, care înseamnă de cele mai multe ori şi cheltuirea banilor
şi distribuirea inechitabilă a sarcinilor şi gelozie nejustificată şi violenţă.
Iar în cazul reprezentărilor dezvoltate de bărbaţi despre femei, nucleul
sindromului pare a fi relaţiile extraconjugale, fixarea erotico-afectivă
extra-soţ, care atrage după sine neglijarea familiei, raporturi încordate cu
familia de provenienţă, etc. Bineînţeles, situaţia poate fi inversă, în special
infidelitatea din partea bărbaţilor. De asemenea, după cum au declarat şi
numeroşi subiecţi, cele două principale nuclee ale sindromului sunt în strânsă
relaţie cauzală: alcoolismul bărbatului duce la infidelitatea soţiei, sau
simetric, descoperirea infidelităţii duce la, sau accentuează consumul de
alcool.
Discutând despre sursele tensiunilor grave din familie, am încercat
să circumscriem un nucleu factorial responsabil pentru acestea, un sindrom al
incapacităţii de convieţuire normală. Ne putem îndreptăţit întreba care ar fi constelaţia
de factori ai reuşitei familiale (ideal ar fi al fericirii familiale)? În
clasamentul condiţiilor unei vieţi de familie reuşită, pe primul loc figurează
"sinceritatea şi respectul reciproc". Este o condiţie, dar faţă de alţi
factori ce contează foarte mult în reuşită (recunoscuţi ca atare şi de subiecţi)
este în mare măsură şi un efect. Pentru că între diferiţi factori ce concură la
armonia din familie există bineînţeles o strânsă legătură (între potrivire
sexuală şi fidelitate, de pildă, între fidelitate şi respect şi sinceritate
etc.).
Încercând câteva consideraţii pe tema constelaţiei de
factori şi condiţii ce determină reuşita în viaţa familială, consideraţii ce se
bazează nu numai pe răspunsurile subiecţilor investigaţi, să observăm: a) spre
deosebire de sindromul tensiunilor, nucleul factorial al reuşitei este mult mai
greu de circumscris; b) nu există o simetrie între factorii ce conduc la grave
tensiuni în familie şi cei ce asigură reuşita. Consumul exagerat de alcool, de
exemplu, duce aproape cu necesitate la grave neînţelegeri şi destrămări (legale
sau nu) în familie, dar absenţa lui nu înseamnă automat reuşita (şi cu atât mai
mult fericire) în familie. Condiţia erotico-sexuală este poate mai decisivă,
"mai simetrică", în sensul că nepotrivirea duce direct sau indirect
la tensiuni, iar satisfacţia pe acest plan este un factor important al reuşitei.
Studiile de specialitate, inclusiv cele psihiatrice, experienţa cotidiană,
chiar date ale cercetării noastre arată însă că însăşi potrivirea
erotico-sexuală este intens influenţată de alţi factori, unii de natură
cultural-axiologică (interese comune, atitudinea faţă de lume şi de viaţă
etc.).
Foarte probabil că şi în cazul familiei funcţionează un
model asemănător celui al cunoscutei teorii a ierarhiei motivelor lui Maslow,
adică faptul că intră în acţiune condiţii de reuşită pe măsură ce sunt satisfăcute
cele de bază (sex, confort etc.). Desigur, ar fi vorba doar de o analogie
sugestivă, pentru că dacă Maslow se referă la motivaţia individuală, în familie
avem de-a face cu interacţiunea (convieţuirea) a cel puţin doi membrii. Iar dacă
teoria ierarhiei motivelor este valabilă doar ca o tendinţă statistică în sens foarte
general, cu atât mai mult se poate stabili un model explicativ (şi eventual
terapeutic) pentru cuplurile conjugale. Totuşi, doar cu titlu cu totul
ipotetic, am putea spune că reuşita familiei este asigurată, la scară statistică
vorbind, prin absenţa factorilor tensionali ce formează sindromul incapacităţii
de convieţuire normală, la care s-ar mai adăuga: deplină înţelegere
erotico-sexuală, un anumit confort material şi social şi o anume
consensualitate cultural-axiologică (valori fundamentale comune, nu neapărat
"gusturi" specifice identice). Contează bineînţeles şi condiţii
premaritale, dintre care cunoaşterea profundă reciprocă înainte de căsătorie
este destul de importantă. În unele cercetări (inclusiv în Barometrul de gen,
2000), atât pentru sursele reuşitei, cât şi ale nereuşitei, apar motive ca: „banii”,
„locuinţa”, „relaţiile cu copiii” pe locurile fruntaşe. E riscant să le
interpretăm ca motivaţii în sine, ele aflându-se într-o ţesătură fină de
intercondiţionări: banii pot fi mai puţini din cauza băuturii, refugiul în
alcool poate fi determinat de o condiţie materială mizeră, şomaj, boală. Sau „discuţiile
contradictorii” este un efect al neînţelegerilor pe teme de participare la
sarcinile casnice. În propunerea mea de nuclee sindromice, am avut în vedere
mai ales factori ce pot fi sub controlul celor doi, variabile ce ţin de
interiorul familiei, şi mai puţin de exterior. Deşi în conexiune, problemele cu
care se confruntă familia – dintre care în ţările mai puţin dezvoltate, lipsa
banilor – nu trebuie confundate cu motive grave de neînţelegere.
Potenţialul tensional este prezent în orice cuplu şi
familie. Înţelepciunea celor care vor să păstreze mariajul este de a evita ca
tensiunile să se manifeste la cote maxime şi să se transforme în conflicte sau,
dacă acest lucru s-a întâmplat totuşi, să ştie să depăşească momentele de criză.
Sfatul este uşor de dat şi mai greu de urmat. Oamenii, din varii motive, reacţionează
diferit în situaţii conflictuale şi de nemulţumire profundă. C. Rusbult şi
colaboratorii (1987), analizând şi interpretând un mare volum de date empirice,
au elaborat un model al reacţiei la insatisfacţie, valabil pentru relaţiile
interumane în general, dar care şi-a dovedit valabilitatea mai cu seamă în cele
de muncă şi maritale. Ei au identificat patru principale modalităţi de răspuns la
insatisfacţie (maritală), numite în engleză: voice, loyality, neglect şi exit.
Iată succint care ar fi conţinutul lor (apud Taylor et al., 1994):
Verbalizarea pozitivă (voice) are loc atunci când persoana
în cauză defineşte şi exprimă verbal problema, caută ajutor (inclusiv
psihoterapie), încearcă să se schimbe pe sine, să influenţeze partenerul, să
modifice situaţia, să facă compromisuri discutând intens cu partenerul, într-un
cuvânt, să îmbunătăţească relaţia cu celălalt. Această reacţie este tipică în
cazul partenerilor care până atunci au avut satisfacţie în viaţa de cuplu, au
investit mult în ea şi, în afara acestor variabile, se pare că este mai
frecventă la femei.
Loialitatea (loyality) înseamnă un mod pasiv, dar optimist
de a aştepta să se îmbunătăţească situaţia. Persoana loială partenerului său şi
statutului său marital speră şi eventual se roagă ca lucrurile să se rezolve de
la sine. Acest tip de răspuns este caracteristic indivizilor care consideră că
neînţelegerile nu sunt grave, nu trăiesc insatisfacţia la cote înalte şi,
oricum, nu prea văd alte variante.
Neglijarea (neglect) este tot o aşteptare pasivă, dar
neînsoţită de speranţa de mai bine, ci, dimpotrivă, de gândul că relaţia tot se
va sfârşi odată şi odată. Persoana cu această atitudine îşi ignoră partenerul,
refuză să discute problemele şi chiar se comportă urât cu el. Răspunsul de
acest fel este asociat cu lipsa de satisfacţie maritală şi în trecut, şi atunci
când nu s-au făcut mari investiţii în viaţa familială.
Ieşirea fermă (exit) din relaţia de cuplu se realizează
prin intentarea divorţului, dar şi alte comportamente substitutive sau
adiacente respectivului act pot avea loc: părăsirea domiciliului comun, şicanarea
şi agresarea continuă a partenerului etc. Ruperea relaţiei conjugale are loc cu
mai mare probabilitate în cazul în care s-a investit puţin (material şi
psihologic) în căsnicie, trăirea insatisfacţiei este de ordinul nefericirii şi
se întrevăd alternative atractive.
Ieşirea din relaţie înseamnă aproape prin definiţie divorţul,
neglijarea îl presupune în înalt grad, în timp ce loialitatea, deşi în aparenţă
pozitivă, ascunde serioase riscuri de disrupţie, fiindcă ea este adesea
acompaniată de falsa percepţie din partea celuilalt: tu crezi că eşti loial cu
partenerul (şi declari ca atare), dar, întrebat, acesta va răspunde că nu a simţit
aşa ceva. Oricum, neînţelegerile grave din familie, nerezolvarea lor, însoţite
de insatisfacţii cronice sau episoade emoţionale tulburătoare, conduc, în cele
din urmă, la disoluţia cuplului, chiar dacă nu întotdeauna aceasta înseamnă
separare legală.
