Problema metodei în asistenta sociala

Definiţia generală după NASW a asistenţei sociale face referire la patru elemente :
a) este o activitate profesională
b) de ajutorare a unor indivizi, grupuri sau comunităţi pentru întărirea sau instalarea
c) capacităţilor funcţionale din punct de vedere social
d) şi crearea condiţiilor sociale favorabile atingerii acestui scop.
Ca activitate propriu-zisă, asistenţa socială constă în aplicarea profesională a cunoştinţelor, valorilor, principiilor
şi tehnicilor în vederea:
- ajutorării unor populaţii pentru a avea acces la unele servicii;
- consilierii şi terapiei unor indivizi, familii sau grupuri;
- ajutorării unor comunităţi sau grupuri în vederea optimizării sociale ;
- participării la procesele relevante de reglementare socială, inclusiv la nivel legislativ.
Prin aceste elemente descriptive se precizează că există o serie de activităţi ce trebuie desfăşurate de către
specialişti,în vederea atingerii unor obiective. Obiectivele asistenţei sociale, sintetizate, se referă la instalarea sau
reinstalarea unor interacţiuni reciproc benefice între indivizi şi societate pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii
pentru toate părţile implicate. Asistentul social este interfaţa, elementul ce face legătura între persoană şi mediu,
asigurând succesul interacţiunii prin organizarea activităţilor şi sarcinilor, organizare ce poate fi denumită
generic „intervenţie".
asistent social
problema
Figura 3. Figura intervenţiei
Din această definire, derivă două mari probleme ce trebuie clarificate şi precizate. Prima se referă la categoriile
de profesionişti care sunt obligaţi să practice asistenţa socială şi a doua, la principalele căi sau metode de
realizare a intervenţiei.
Pentru prima problemă, fără să existe acelaşi tip de răspunsuri, în ţările cu tradiţie în asistenţă socială s-au
construit diverse tipuri de specialişti ai intervenţiei, după diverse criterii, dintre care cel mai frecvent se referă la
forma de pregătire specifică. în practica americană, spre exemplu, sunt recunoscute două tipuri de pregătire
sistematică:
- asistenţi sociali cu bacalaureat, ca o primă condiţie a pregătirii profesionale, şi care au competenţe specifice
(BSW);
- asistenţi sociali cu studii superioare incluşi în programe de masterat (MSW) în care pregătirea este mult mai
specializată.
Pentru categoria de asistenţi sociali cu bacalaureat, deşi există numeroase reţineri şi mereu este recomandată
continuarea pregătirii, sunt enunţate competenţe strict delimitate, direcţionate în mod clar spre intervenţia
nespecializată:
- să identifice şi să evalueze situaţiile în care relaţia dintre oameni şi instituţii nu mai este funcţională;
- elaborarea unui plan pentru îmbunătăţirea situaţiei sociale a persoanelor cu probleme;
- lucrul cu persoane ce au dificultăţi sociale;
- îmbunătăţirea interacţiunii dintre sistemul social, cu serviciile sale, şi persoanele defavorizate;
- promovarea comportamentelor dezirabile social;
- preocupări în domeniul diversificării metodelor de lucru cu populaţiile discriminate ;
- îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă socială;
- interesul pentru propria dezvoltare profesională a nivelului de cunoştinţe.
Cu privire la programele de pregătire de tip MSW, termenul central este cel de specializare, lansat încă din 1950
de către NASW, dar folosit şi astăzi cu sensuri incerte. Unele accepţiuni ale acestui termen se referă aproape
exclusiv la domeniul „practicii" ca fiind cel mai eficient mod de specializare, în timp ce alte tentative pleacă de
la identificarea unor metode specifice, unor domenii esenţiale ale asistenţei sociale. Aceste metode considerate
esenţiale pentru specializare sunt din asistenţa socială clinică, politica socială şi dezvoltarea comunităţii,
cercetarea socială, asistenţa socială din domeniul administrativ şi asistenţa socială educaţională.
Alţi autori analizează tipurile de modele de intervenţie concentrate în programele de pregătire; astfel, sunt
descrise cinci modele majore ale asistenţei sociale:
- modelul tradiţional, bazat pe concentrarea tehnicilor de studii de caz, lucrul în grup, organizarea comunităţii;
- modelul individualizat ce constă în parcurgerea unor cursuri care sunt n
ecesare
unei cariere profesionale singulare ;
de pregătire educaţională de cel puţin un an de studiu după facultate, cu stagii de practică în domeniul de
specializare;
- specializarea poate fi direcţionată spre un mediu, o populaţie, un stil de viaţă ce probează dificultăţi sau
demonstrează o degradare semnificativă din punct de vedere numeric la nivelul societăţii; trebuie să se
demonstreze că există competenţe şi cunoştinţe specifice care, utilizate, contribuie eficient la îmbunătăţirea
situaţiei critice. Trebuie demonstrat că interacţiunea între populaţie şi mediul general este influenţată decisiv
printr-o intervenţie specializată;
- generalistul în asistenţă socială se caracterizează prin cunoştinţe sistematice despre mediu, populaţie,
indivizi, probează deprinderi şi abilităţi de bază şi respectă în totalitate valorile asistenţei sociale. Generalistul
poate demonstra competenţe practice în lucrul cu diferite categorii de clienţi sau servicii;
- pregătirea de bază se referă la un ansamblu de cunoştinţe, valori şi deprinderi necesare pentru debutul în
activitatea practică profesională, reprezintă condiţia sine qua non a practicii şi punctul de plecare pentru
atingerea altor niveluri de pregătire profesională prin parcurgerea unor forme de educaţie mai avansate.
Pe baza acestor precizări, se pot face apoi diferenţe între diverse categorii de profesionalizare în asistenţa socială,
între care cea mai importantă se referă la distincţia între generalişti (începători sau nu) şi practicanţi (specialişti
sau de bază). însă deosebirile fundamentale între diferitele categorii de asistenţă socială se referă la metoda
utilizată: se acceptă, în general, că generaliştii utilizează ceea ce se numeşte „metoda generală" care trebuie să fie
ca un fel de ghid pentru orice asistent social, în timp ce practicanţii/practicienii, îndeosebi cei avansaţi sau
specialiştii, folosesc metode particulare, în funcţie de obiectivele propuse în lucrul cu anumite segmente de
populaţie. Aceste metode specifice le putem numi generic „intervenţie directă".
Pentru a înţelege ce este şi cum se aplică „metoda generală", trebuie făcute mai întâi câteva observaţii cu privire
la metodă şi la practica asistenţei sociale care, de altfel, se suprapun. în special literatura americană de
specialitate a operat câteva conceptualizări, sintetizate astfel:
- metoda este un mod sistematic de a proceda (NASW);
- metoda este un proces sistematic de ordonare a activităţilor pentru o performanţă viitoare (Schwartz);
- metoda este o activitate planificată, cu sarcini realizate şi scopuri atinse (Siporin);
- metoda este cadrul în care se desfăşoară abilităţile asistentului social (Morales şi Sheafor).
Iniţial, primele metode identificate în practica asistenţei sociale făceau trimiteri la modalităţile de lucru
particulare („procedee") pe care le aplică un asistent social în lucrul cu un client, un grup sau o comunitate,
pentru ca mai târziu distincţia între metodele tradiţionale şi cele moderne să ajungă până la diferenţe în utilizarea
teoriilor şi aplicaţiilor. Cu toate acestea, în pofida necesităţii trasării frontierelor de diferenţiere în acţiunea
propriu-zisă, activitatea practică urmează o metodologie comună: această metodologie specifică, reprezentând un
proces secvenţial desfăşurat pe etape şi faze într-o anumită ordine şi cu respectarea unor rigori, poate fi denumită
metodă generală. Aceasta poate fi definită ca un mod ordonat şi sistematic de a proceda în procesul de ajutor
specific asistenţei sociale ce constă în parcurgerea unor paşi obligatorii. Uneori,
numărul acestora sau denumirea lor diferă, dar este unanimă- ideea că metoda de- bază în asistenţa
socială este o succesiune de activităţi. Iată câteva variante de etape propuse în ultimele decenii:
• Max Siporin propune patru caracteristici ale practicii :
1. procesul educaţional;
2. procesul relaţional;
3. procesul terapeutic;
4. procesul de rezolvare a crizei.
• Gerard Egan prezintă un model în trei etape, numit „modelul stadiilor progresive"
interdependente:
1. identificarea/autoexplorarea problemei clientului;
2. înţelegerea integrativă/ autoevaluarea dinamică;
3. facilitarea acţiunii/ acţiunea de rezolvare.
Lawrence Shulman a introdus un model al procesului de ajutor ce parcurge patru etape :
1. etapa preliminară (definită de comunicare, răspuns, raportare);
2. etapa de debut (bazată pe relaţioriarea între polii relaţiei de asistenţă socială) ;
3. etapa de lucru (caracterizată de punerea în lucru a unor abilităţi în vederea rezolvării problemei);
4. etapa finală sau de încheiere (atunci când toate procesele de interacţiune au ajuns la final).
William J. Reid recomandă o abordare flexibilă, în funcţie de caz şi circumstanţe. Fazele propuse de
acesta sunt: 1.
identificarea problemei şi fixarea sarcinii;
planificarea activităţii;
analiza obstacolelor;
modelarea şi modificarea comportamentului pentru realizarea sarcinii;
încheierea şi evaluarea activităţilor.
Se poate deci constata că toţi autorii au sesizat aceleaşi etape în rezolvarea unor probleme de asistenţă
socială, precum şi faptul că acest proces cuprinde o serie de paşi succesivi. Este justificată aşadar
pretenţia de a denumi acest demers ca fiind metoda generală a asistentei sociale.
Etapele metodei generale, derulate în mod secvenţial, sunt:
1. evaluarea preliminară şi angajamentul;
2. etapa de investigaţie sau de culegere a informaţiilor despre client şi problema sa;
3. evaluarea resurselor şi realizarea contractului; intervenţia propriu-zisă şi îndeplinirea sarcinilor ;
evaluarea rezultatelor şi analiza contractului; încheierea relaţiei.
Fie că procesul de ajutor este de scurtă sau de lungă durată, toţi paşii sunt obligatorii şi trebuie
parcurşi în fiecare caz în parte, deşi uneori poate apărea impresia că unele elemente sunt deja
cunoscute sau au fost realizate în secvenţe anterioare. Cu toate că sunt mai uşor de aplicat în lucrul cu
indivizii, ele au aplicabilitate şi în lucrul cu grupuri sau comunităţi. Practic, aceasta este figura generalizată a
acţiunii specifice asistenţei sociale şi conţine, separat sau în combinaţii, întregul instrumeititar al intervenţiei
generalizate sau specializate.
Evaluarea iniţială
stabilirea scopului
subiect
etapa
de investigaţie
metode şi tehnici de investigaţie
obiective cognitive
Evaluarea resurselor
realizarea contractului
client
etapa de intervenţie propriu-zisă
metode de intervenţie
obiective acţionale
Evaluarea finală
încheierea I-relaţiei
De altfel, distincţia între nivelurile de competenţă şi de acţiune, generalizată sau specializată, poate fi
reformulată după criteriul raportului dintre gravitatea/severitatea problemei de rezolvat şi sistemul de
răspuns/reacţie de care dispune clientul. Când gravitatea problemei este deosebit de mare, iar clientul are puţine
resurse şi abilităţi, atunci este necesară intervenţia unui asistent social specializat (sau „avansat"); când
severitatea trebuinţelor clientului este redusă, iar rezervorul de soluţii la care apelează clientul este variat şi
accesibil, atunci poate fi asistat de un începător.
în acelaşi timp, luând în considerare marea diversitate de clienţi cu care lucrează un asistent social,
precum şi variabilele multiple de care trebuie să ţină seama, de la diversitatea culturală şi până la
orientarea valorilor personale, s-ar putea afirma că e dificil de generalizat activitatea asistenţială, chiar
dacă se poate vorbi despre o metodă proprie. Dar aceleaşi elemente - unificatoare pentru un domeniu
atât de fragmentat -pot fi decriptate în ceea ce se poate desemna prin „figuri ale intervenţiei". Fie că
este vorba despre un generalist ori despre un specialist, intervenţia poate fi reprezentată în doar câteva
figuri ce se pot transpune în desene pentru a fi mai uşor de reţinut.
A.S.= asistentul social C.= sistemul client
Figura 6. Figura intervenţiei generale
în primă instanţă, în figura intervenţiei generale, este pusă în evidenţă interacţiunea A.S. - C.; dar în
acţiunea propriu-zisă intervine un al treilea element, cel al resurselor utilizate sau soluţiilor aflate la
dispoziţia clientului. Rolul asistentului social constă preponderent în punerea în legătură a sistemului
client cu sistemul de resurse; altfel spus, asistentul social se comportă ca un antrenor care determină
actualizarea soluţiilor prin contact direct. Reprezentarea grafică este cea din figura 7, pentru situaţia în
care clientul are acces la resurse.
Când asistentul social pune în relaţie şi un set propriu de răspunsuri, atunci toate cele trei cercuri se
intersectează. Un exemplu sugestiv pentru această figură o reprezintă intervenţia atunci când clientul
este a persoană cu tendinţe suicidare ; resursele utilizate se referă la calităţile de comunicare şi
convingere ale asistentului social pentru activarea resurselor personale ale clientului în vederea
schimbării deciziei şi pentru orientarea acestuia spre internare într-un centru specializat.
O altă situaţie a figurii intervenţiei directe este aceea în care asistentul social utilizează mai multe
resurse specializate cu care formează o echipă în ajutorul acordat.
Este ştiut că unele intervenţii sunt eficiente doar dacă sunt realizate în echipă multidisciplinară; de
exemplu, lucrul cu un narcoman, în care asistentul social face echipă cu medicul, psihoterapeutul,
nutriţionistul pentru a-l scoate pe consumatorul de droguri din zona dependenţei. în această situaţie
echipa lucrează împreună, având ca ţintă aceeaşi persoană. Dar este posibilă şi situaţia în care un specialist
are rolul de manager pentru a fi veriga de legătură între resursele antrenate în lucru şi client.
A.S.=asistentul social C.=sistemul client Rl, R2=alte resurse
A.S.= asistentul social C.= sistemul client Rl, R2=alte resurse
Figura 8. Intervenţia în echipă
Figura 9. Variantă a intervenţiei în echipă
Aşadar, ca particularizări ale tipurilor de intervenţie directă sunt posibile următoarele scheme sau variante de
interacţiune :
- intervenţia de actualizare a resurselor clientului;
- intervenţia de direcţionare spre resurse externe;
- intervenţia de lucru în echipă;
- intervenţia de tip managerial.
A doua figură majoră în asistenţa socială este cea a intervenţiei indirecte. în acest caz, asistentul social intră în
interacţiune cu un sistem de resurse pentru a le direcţiona spre client pentru a-şi rezolva trebuinţele. Un exemplu
de acest tip îl reprezintă intervenţia asistentului social pe lângă conducerea şi cadrele didactice ale unei şcoli în
vederea organizării de acţiuni educaţionale spre a diminua şi preveni conduitele predelincvente la elevi.
A.S.= asistentul social C.= sistemul client T. = sistemul de resurse
Figura 10. Figura intervenţiei indirecte
Atunci când intervin şi alte elemente, aşa cum reiese din figura următoare, apare intervenţia combinată : atunci
când asistentul social interacţionează cu un număr mare de resurse prin lucrul în echipă pentru a influenţa
sistemul de resurse în vederea
ajutorului sistemului client. Un exemplu îl reprezintă rolul asistentului social în activităţile preventive
la nivelul unui program de combatere/diminuare a delincventei într-un mediu determinat.
Desigur, un bun profesionist sau generalist trebuie să fie capabil să identifice şi să pună în mişcare
figura cea mai adecvată pentru fiecare client în parte, în funcţie de multitudinea de variabile ce
influenţează relaţia de interacţiune.
însă activitatea desfăşurată de asistentul social este mult mai complexă; el poate îndeplini mai multe
roluri, chiar la nivelul acţiunii directe cu clientul. în timpul intervenţiei, spre exemplu, poate avea rolul
de mediator, de consilier, de „avocat"; înainte de a-şi asuma un anumit rol, el trebuie să-şi clarifice
natura problemei, să fixeze scopurile şi să cunoască resursele pe care le poate utiliza.
Activitatea propriu-zisă a asistentului social cuprinde, pe lângă această preocupare centrală, şi
numeroase alte competente ce pot fi uşor dezvăluite prin analiza profesiei; mai multe studii au
completat „analiza profesiei" astfel încât, în 1987, NASW a ajuns la următoarea listă de servicii
specifice asistentului social :
1. intervenţia formală cu clienţi individuali, ce constă în utilizarea unor tehnici specifice de evaluare
şi intervenţie pentru clienţi individuali şi grupuri de sprijin;
2. managementul de caz pentru clienţi specifici, ce are în vedere organizarea de activităţi sau de
servicii ce pot fi utile unor clienţi în vederea stabilirii contractului şi relaţiei cu un sistem de resurse;
3. predarea şi învăţarea abilităţilor adaptive necesare vieţii cotidiene, în care intră în primul rând
informaţii utile clienţilor şi persoanelor cu privire la achiziţionarea deprinderilor necesare vieţii
cotidiene, de la elemente de igienă şi până la modul de plasare a economiilor;
4. conectarea clienţilor la resurse se referă la construirea căilor de comunicare între asociaţiile
profesionale şi clienţii potenţiali, furnizându-se recomandări cu privire la echipele de lucru şi reţeaua
de activităţi necesare clienţilor cu probleme şi nevoi similare;
5. evaluarea resurselor şi utilizarea eficientă a acestora pentru clienţi, adică identificarea serviciiter ce pot
rezolva cel mai bine problemele date pe categorii de clienţi;
6. iniţierea şi dezvoltarea reţelei de servicii, plecând de la tipuri de clienţi, planuri de activităţi, scopuri propuse;
7. evaluarea priorităţilor şi nevoilor pentru serviciile de protecţie a unor categorii de clienţi; stabilirea ordinii
activităţilor de sprijin pentru diferite tipuri de victime;
8. organizarea serviciilor specifice pentru clienţi, de la servicii medicale până la pregătirea familiei pentru
schimbări comportamentale ;
9. intervenţia formală cu grupuri, ce constă în aplicarea unor tehnici de lucru în grup în vederea optimizării
funcţionalităţii sociale a grupului şi a membrilor săi;
10. autodezvoltarea şi antrenarea celorlalţi în autoevaluare şi autodezvoltare; accentul este pus pe dezvoltarea
conştiinţei de sine cu privire la cunoştinţe, valori şi abilităţi de tip profesional;
11. monitorizarea calităţii serviciilor şi evaluarea performanţelor în funcţie de standardele organizaţionale ale
asistenţei sociale;
12. managementul personalului, ce constă în clarificarea şi clasificarea obligaţiilor profesionale, a regulilor de
funcţionare a unei asociaţii/agenţii, fixarea programului de lucru, repartizarea cazurilor şi responsabilităţilor;
13. organizarea circulaţiei interne a actelor şi documentelor de serviciu, cu privire la toate aspectele activităţii;
14. organizarea programului de funcţionare, începând cu bugetul, atragerea de fonduri, supravegherea
echipamentului şi până la culegerea de informaţii despre personal;
15. managementul schimbării organizaţionale se referă la negocierea şi implementarea planului de schimbare
organizaţională ; pe lângă activităţile interne, vor fi modificate şi relaţiile externe, cu alte organizaţii;
16. planificarea, designul şi evaluarea programelor, inclusiv evaluarea nevoilor pentru servicii noi, stabilirea
scopurilor, evaluarea personalului etc.
Din analiza şi ierarhizarea acestor sarcini reiese că unele dintre ele vizează activitatea profesională propriu-zisă,
în timp ce altele sunt de natură administrativă, care au importanţă diferită în funcţie de poziţia asistentului social
în reţeaua de suport. Este evident însă că această profesie presupune îndeplinirea unor variate competenţe şi
presupune o pregătire profesională foarte riguroasă, ce trebuie să cuprindă componenta educaţiei din
învăţământul superior.
Ca profesiune, asistenţa socială este complet diferită de formele de ajutor natural. La această categorie de
profesionişti ajung acele persoane care nu reuşesc să depăşească dificultăţile utilizând formele naturale de
sprijin. Prin activitatea de suport oferită de asistentul social, care este una organizată ştiinţific, sunt focalizate
resurse pe care clientul nu le poate mobiliza pe cale naturală. In fapt, asistentul social activează resurse naturale
printr-un efort profesional în vederea menţinerii clientului în afara zonei de risc şi în funcţionalitatea socială ;
acest scop specific nu poate fi îndeplinit de un alt profesionist al intervenţiei, fie ea individuală sau de grup.

Abilitati si deprinderi in asistenta sociala

Plecând de la un sistem solid de cunoştinţe teoretice şi având ca ghid valorile şi atitudinile, asistentul social
realizează împreună cu clientul o serie de activităţi respectând o anumită metodologie în vederea atingerii unor
scopuri. Aceste activităţi necesită o serie de abilităţi şi deprinderi, mai mult chiar, ele însele pot constitui
abilităţile propriu-zise. Pentru aceasta, în timpul formării profesionale sunt necesare perioade de pregătire şi
dezvoltare a deprinderilor de bază - aceasta în special în intervalul de formare „generalistă" - pentru ca mai târziu
asistentul social să-şi dezvolte şi să-şi specializeze abilităţi avansate, necesare lucrului cu populaţii/clienţi
speciali.
De altfel, dacă definim asistenţa socială ca fiind o relaţie interpersonală în procesul de ajutor al persoanelor
aflate în dificultate, trebuie să acceptăm că aceasta nu este altceva decât o activitate practică; asistenţa socială
poate fi deci definită:
- ca activitate practică ce înseamnă utilizarea unor cunoştinţe, respectând un cod etic, şi aplicarea acestora în
utilizarea unor abilităţi specifice;
- ca având drept scop ajutorul acordat unor categorii de populaţii sau persoane pentru a le satisface o serie de
nevoi speciale prin eliminarea dificultăţilor interne şi externe;
- ca fiind construirea unor servicii specifice, în interiorul şi cu ajutorul societăţii, pentru a rezolva unele
probleme ale populaţiilor vulnerabile (copii, bătrâni, femei, săraci, minorităţi, persoane cu handicap etc.) în
vederea recuperării sociale şi participării acestora în procesele de schimbare din societate.
Prin scopul său, asistenţa socială este o activitate eminamente plasată în zona acţiunii propriu-zise; indiferent de
stil sau strategie, asistentul social acţionează şi dezvoltă - dezvoltându-se totodată pe el însuşi - componente la
nivelul comportamentului, chiar dacă uneori intră în conflict cu diferite sisteme de valori, inclusiv cu cel
personal. Aşadar, asistenţa socială este o combinare de abilităţi şi deprinderi care transpun în practică anumite
cunoştinţe.teoretice şi valori. Unele dintre aceste abilităţi sunt individuale şi aparţin asistentului social ca
persoană; este vorba despre aşa-numi-tele „abilităţi de relaţionare" : de a asculta, de a răspunde, de a comunica,
de a clarifica, de a accepta, de a critica, de a se confrunta, de a înţelege etc. Altele sunt de natură metodologicprofesională
: de a identifica o problemă, de a evalua trebuinţe, de a investiga, de a prelucra informaţii, de a
planifica activităţile, de a lucra în echipă, de a cerceta într-o manieră ştiinţifică, de a redacta o comunicare
ştiinţifică, de a conduce un caz ş.a.
Dar lista de abilităţi şi deprinderi fundamentale în asistenţa socială este foarte complexă: clasificările ce se pot
face sunt multiple. în primul rând însă, interesează faptul că toate răspund exigenţelor de practică; de la abilităţile
necesare publicităţii sau acţiunii legale şi până la cele reclamate de psihoterapie, asistentul social - generalist sau
specializat - are în vedere practica directă, concretă care se desfăşoară după următoarele principii :
1. practica în asistenţa socială constă în interacţiunea cu clientul şi mediul său;
2. în activităţile de practică, asistentul social participă şi îşi foloseşte conştient propria personalitate, cu
calităţile şi limitele sale ;
3. relaţia cu clientul trebuie să respecte principiul diversităţii umane şi pe cel al unităţii individuale;
4. în exercitarea profesiunii, asistentul social cunoaşte un proces de autodezvoltare şi autocunoaştere;
5. în prim-planul acţiunii trebuie să se menţină obiectivitatea profesională, care implică şi un anume grad de
implicare emoţională controlată;
6. preocupările profesionale faţă de client trebuie să cuprindă toate componentele exprimării acestuia:
biologice, psihologice, sociale, spirituale. Tratarea persoanei ca întreg implică abordarea în acelaşi timp a mai
multor factori: problema imediată şi efectele acţiunii pe termen lung, interesul şi bunăstarea clientului, dar şi
efectele asupra celor din orbita sa socială, autodezvoltarea şi autorealizarea asistentului social;
7. finalitatea acţiunii asistentului social este aceea de a ajuta pentru schimbare pozitivă printr-un tratament care
să respecte demnitatea clientului. Astfel încât trebuie evitate judecăţile, stigmatizările, respingerile. Trebuie
descoperite punctele tari şi comportamentele constructive concomitent cu acceptarea slăbiciunilor şi
comportamentelor distructive ale clientului;
8. orice activitate trebuie să plece de la principiul individualizării clientului, precizându-se cu exactitate
coordonatele particulare ale acestuia; fiecare client este unic, are ceva special şi în acelaşi timp reprezintă
umanitatea;
9. asistentul social trebuie să ofere clientului o dimensiune proiectivă, să privească în viitor, unde să descopere
o îmbunătăţire posibilă a situaţiei sale. Poziţia optimistă faţă de schimbare poate reprezenta o resursă a problemei
actuale, dar şi a altora ce pot surveni mai târziu;
10. esenţa activităţilor constă în participarea efectivă a clientului la propria schimbare; asistentul social trebuie
să rămână un colaborator, un antrenor ce-l învaţă pe client să se ajute singur. De aici decurg alte condiţionări:
- clientul are dreptul şi nevoia de a fi liber în deciziile sale;
- hotărârile sale îi exprimă gradul de autodeterminare;
- toate soluţiile sunt consecinţa dezvoltării deprinderilor de rezolvare a propriilor probleme;
principiul confidenţialităţii trebuie să fie întotdeauna respectat şi reglementat inclusiv prin prevederi juridice;
clientul are dreptul fundamental de a-şi cunoaşte traseul şi evoluţia în procesul de ajutor; evaluarea rezultatelor,
în toate secvenţele, trebuie făcută împreună cu clientul, atât pentru a fi mai eficientă, cât şi pentru informarea
acestuia cu privire la indicatorii schimbării.
Pentru a duce la bun sfârşit toate aceste exigenţe, se impune ca fiecare asistent social să-şi construiască propriul
stil, ce este o combinaţie între ştiinţa asistenţei sociale, stocată în cunoştinţe şi teorii, şi bagajul de valori şi
abilităţi cu care specialistul participă în exercitarea profesiunii. Dacă ştiinţa poate fi achiziţionată printr-un efort
bine determinat (acumularea în timpul studiilor, lecturi, publicistică, participări la activităţi ştiinţifice etc), stilul
propriu este un rezultat a mai multe elemente: valori proprii, deprinderi şi abilităţi, experienţe de viaţă şi
profesionale, calităţi personale, eforturi de autodezvoltare etc.
în concluzie, identitatea profesională a asistentului social este inconfundabilă şi presupune dezvoltarea
obligatorie a unor componente - cunoştinţe ştiinţifice, valori şi atitudini, abilităţi şi deprinderi - care, într-o
dinamică proprie, constituie metoda specifică a asistenţei sociale.

Construirea asistenţei sociale ca profesiune

Pentru ca o activitate umană să fie acceptată şi recunoscută ca o profesiune, trebuie să fie precizat raportul dintre
comportamentul în cauză şi societate în general. Se acceptă că oamenii, ca societari, au o existenţă „de criză" (ca
succesiune naturală a etapelor de dezechilibru şi echilibru dinamic) în care utilizează oportunităţi, întâmpină
obstacole şi exprimă trebuinţe care, toate, sunt în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Fără a ne situa pe
poziţiile ecologiste, putem afirma că asistenţa socială prin activitatea sa practică focalizează resursele
(„interacţiunile") pe construirea sau activarea soluţiilor pentru persoanele ce întâmpină dificultăţi în
interdependenţă cu mediul. Deşi nu este singurul, asistentul social îşi delimitează bazele profesiunii sale prin
intervenţie specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său ca întreg.
Această afirmaţie este demonstrată prin construirea unei competenţe de lucru/intervenţie în sistemul social ce se
fundamentează pe trei elemente (vezi şi Miftode, 1995) :
- valori şi atitudini;
- cunoştinţe teoretice;
- abilităţi practice.
Se poate spune că „prima bază teoretică" a oricărei abordări acţionaliste asupra realităţii a fost extrasă din
observaţiile empirice, deci dintr-o analiză a practicii. Totuşi, pe măsură ce ştiinţele şi-au construit domenii
proprii, explicate prin teorii şi paradigme specifice, s-a ajuns la un sistem teoretic explicativ prealabil pe care-l
găsim structurat şi care emite teze valabile într-un sistem de referinţă. Acest fapt s-a definitivat la începutul
secolului XX şi deocamdată reprezintă un model epistemologic viabil, bazat pe „şcoli", „curente", „orientări"
relativ stabile şi cu o dinamică internă, mai rapidă şi mai complexă în domeniile socioumanului.
Pentru asistentul social, cerinţa principală constă în acţiunea eficientă în intervenţie ; dar aceasta nu se poate
realiza dacă el nu înţelege în profunzime ceea ce se întâmplă cu sine, cu clientul său, cu sistemul social,
interacţiunile ce se stabilesc între aceste elemente. Altfel spus, trebuie să posede cunoştinţe teoretice solide,
fixate într-un puternic sistem explicativ care să cuprindă elemente din domenii ca: psihologia subiectivităţii,
teorii ale dezvoltării, componentele socializării, explicaţiile comporta-mentaliste, teoriile despre comunicare,
despre stres, teoriile asupra personalităţii umane, teoriile organizării şi funcţionalităţii sociale, cunoştinţele din
sociologie, ştiinţele politice, ştiinţele economice, din antropologie, administraţie, guvernare, ştiinţele juridice,
cunoştinţe detaliate despre normalitate şi patologie umană. La prima vedere s-ar părea că acest obiectiv nu poate
fi atins, căci este greu de crezut că un singur om poate stăpâni atâtea domenii diverse.
Dar această cerinţă nu trebuie privită ca o simplă stocare şi apoi redare/enumerare de informaţii şi cunoştinţe;
fundamentele teoretice ale asistenţei sociale sunt alcătuite din elemente ce provin din aceste diverse teorii şi
focalizează cunoaşterea specialistului spre un anumit domeniu, acolo unde va trebui să intervină. Scopul
cunoaşterii teoretice nu îl reprezintă simpla descriere şi analiză, chiar minuţioasă, a componentelor obiectului de
interes ; se urmăreşte înţelegerea profundă a persoanei, a contextului, a valorilor, a tehnicilor de lucru, a
resurselor etc. - pentru ca intervenţia să fie eficientă şi în folosul clientului. Mai mult, simplele aglomerări de
cunoştinţe -din psihologie, sociologie, biologie, economie, ştiinţele politice şi administrative -rămân fără valoare
dacă asistentul social nu posedă multiple calităţi (cognitive, de comunicare, de organizare, manageriale etc.) pe
care să le pună la lucru în procesul de schimbare pe care-l provoacă şi direcţionează.
sistemul
teoretic
explicativ
teorii şi paradigme
metode de investigare şi intervenţie
reconfigurări şi „rupturi" epistemologice
indivizi grupuri ' organizaţii institufii comunităţi
procese
interacţiuni
relaţii
Figura 1. Modelul epistemologic al socioumanului
Baza teoretică a asistentului social se construieşte pe specificul înţelegerii; informaţiile din numeroase ramuri ale
ştiinţei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite : indivizi, grupuri, organizaţii, instituţii, comunităţi şi chiar
societăţi. Dacă explicaţia este corectă, atunci şi practica asistenţei sociale poate fi utilă.
Astfel, pregătirea teoretică devine o componentă existenţială a profesiunii de asistent social. în România, această
latură a pregătirii este asigurată în sistemul de învăţământ superior prin specializări de asistenţă socială, cu toate
că se poate imputa faptul că pregătirea de specialitate debutează tardiv, unele forme de pregătire fiind totuşi
accesibile şi pentru învăţământul preuniversitar. în unele ţări europene există, de câteva decenii, acest model de
profesionalizare : lucrători sociali cu diplomă de bacalaureat consideraţi practicieni debutanţi şi asistenţi sociali
profesionişti, generalişti sau specializaţi, posesori ai diplomelor universitare şi postuniversitare.
1.1. Valori şi atitudini
Asistenţa socială ca profesiune îşi construieşte sistemul de valori plecând de la respectarea demnităţii şi
integrităţii fiinţei umane şi recunoaşterea democraţiei ca o cerinţă esenţială a vieţii sociale. Aceste două valori
centrale reprezintă suportul atât al valorilor profesionale şi al principiilor de intervenţie, cât şi al atitudinilor
profesionale pe care le abordează orice asistent social.
Ca valori profesionale în asistenţa socială sunt enunţate şi respectate următoarele (după Encyclopedia of Social
Work, Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali, NASW) :
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce înseamnă că toţi oamenii, inclusiv minorităţile,
trebuie să aibă acces egal la resursele de realizare a scopurilor şi aspiraţiilor ;
- dezvoltarea şi promovarea responsabilităţii sociale, în sensul că toate persoanele trebuie să-şi adapteze
trebuinţele la exigenţele mediului social şi toate instituţiile trebuie să-şi organizeze resursele pentru a răspunde
nevoilor oamenilor;
- promovarea libertăţilor individuale, adică acceptarea faptului că umanitatea se prezintă într-o diversitate
uluitoare şi respectarea dreptului de a face propriile alegeri în vederea autodezvoltării;
- sprijinirea autodeterminării pentru persoanele ce doresc să-şi construiască propriul drum, dar ale căror resurse
sunt insuficiente.
Plecând de la respectarea acestor valori, în exercitarea practică a activităţii de asistenţă socială au fost instaurate
câteva principii care, pe scurt, pot fi prezentate astfel (Picard, 1979):
- principiul individualizării, adică recunoaşterea faptului că fiecare client este unic şi trebuie tratat cu respect şi
consideraţie;
- principiul exprimării, inclusiv prin sentimente, şi utilizarea acestora ca resurse de dezvoltare a clientului;
- principiul implicării emoţionale controlate şi utilizarea stărilor emoţionale proprii în interesul celuilalt;
- principiul acceptării necondiţionate a drepturilor celorlalţi;
- principiul atitudinii nediscriminatorii şi eliminarea evaluării negative ;
- principiul acceptării autodeterminării şi respectarea opţiunilor clientului;
- principiul confidenţialităţii şi păstrarea cu rigoare a secretului informaţiilor obţinute cu privire la client.
în Statele Unite ale Americii, începând cu 1979, Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali (NASW) a elaborat un
cod etic ce cuprinde principiile şi regulile care trebuie
respectate în practica asistenţei sociale. Aceste valori de bază sunt aplicate în activitatea cu agenţiile, asociaţiile,
clienţii, alţi profesionişti şi reprezintă suportul constituirii asistenţei sociale ca profesiune.
Codul etic al NASW
(pentru textul complet al Codului etic al Asociaţiei Naţionale a Asistenţei Sociale, vezi Anexa 1, în prezentul
volum)
I. Comportamentul şi conduita asistentului social ca profesionist
A. Caracteristică. Asistentul social trebuie să menţină un înalt standard în comportamentul său, în aptitudinile şi
identitatea sa de asistent social.
B. Competenţă şi dezvoltare profesională. Asistentul social trebuie să facă tot posibilul pentru a deveni şi
rămâne expert în practica profesională.
C. Serviciu. Asistentul social ar trebui să aibă în vedere în primul rând obligaţiile de serviciu ale profesiei sale.
D. Integritate. Asistentul social ar trebui să. acţioneze în concordanţă cu cele mai înalte standarde ale integrităţii
profesionale.
E. Burse şi cercetare. Studentul şi asistentul social implicat în studiu şi cercetare trebuie să fie ghidaţi de
convenţiile cercetării şcolare.
II. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de client
F. Prioritatea interesului clientului. Principala responsabilitate a asistentului social este faţă de clienţi.
G. Drepturile şi obligaţiile clienţilor. Asistentul social trebuie să facă orice efort pentru a proteja
autodeterminarea clienţilor săi.
H. Caracterul privat şi confidenţial. Asistentul social trebuie să respecte caracterul privat al relaţiei cu clienţii, să
păstreze toate informaţiile obţinute pe parcursul activităţii profesionale.
I. Costuri/cheltuieli. Atunci când fixează cheltuielile, asistentul social trebuie să se asigure că acestea sunt
echilibrate, rezonabile şi într-un raport echitabil cu serviciul prestat, cu preocupare pentru posibilitatea clientului
de a plăti.
III. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de colegii săi
J. Respect, obiectivitate/imparţialitate şi politeţe. Asistentul social trebuie să-şi trateze colegii cu respect,
imparţialitate, politeţe şi încredere/bună-credinţă.
K. Raporturile asistentului social cu clienţii colegilor săi. Asistentul social are responsabilitatea de a relaţiona cu
clienţii colegilor săi în cel mai profesional mod.
Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de organizaţiile angajaţilor şi angajatorilor
L. Obligaţiile faţă de organizaţiile angajatorilor. Asistentul social trebuie să adere la angajamentele făcute faţă de
organizaţiile angajatorilor.
Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de profesia sa
M. Păstrarea integrităţii profesiei. Asistentul social trebuie să susţină şi să promoveze valorile, cunoştinţele, etica
şi misiunea profesiei.
N. Serviciul comunităţii. Asistentul social trebuie să sprijine profesia pe care o are pentru ca aceasta să-şi
îndeplinească misiunea de a fi disponibilă publicului general.
O. Dezvoltare şi cunoaştere. Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea de a identifica, dezvolta şi
utiliza la întreaga capacitate cunoştinţele în practica profesională.
VI. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de societate
P. Promovarea bunăstării generale. Asistentul social trebuie să promoveze bunăstarea generală a societăţii.
în acelaşi timp, alături de valorile şi principiile profesionale, în profesiunea de asistent social sunt implicate
propriul sistem de valori şi atitudini, propria „filosofie" de viaţă pe care, mai mult sau mai puţin, o desfăşoară
în relaţia cu clientul. Chiar dacă se acceptă ideea că nici un sistem de valori nu este superior altuia şi că fiecare
persoană are dreptul la propriile credinţe şi convingeri, totuşi niciodată nu se poate obţine o stare de absolută
neutralitate, care să elimine influenţele şi contaminările. Astfel încât este justificată preocuparea pentru această
componentă profesională.
Ca structură, sistemul de valori cuprinde (vezi şi Belkin, 1975, citat de O'Neil McMahon) :
- valori cognitive;
- valori morale;
- valori culturale;
- valori personale.
Valorile cognitive se formează şi se bazează pe cunoştinţe ştiinţifice probate şi validate, dar şi pe convingeri şi
credinţe ; cele morale, inoculate de regulă în diverse etape ale ontogenezei, coordonează şi direcţionează
comportamentele sociale ; valorile culturale includ structuri complexe de prelucrare a realităţii la nivelul
grupurilor sociale. Un loc deosebit îl ocupă valorile personale, care uneori nu sunt recunoscute în această
calitate, fiind translatate în alte zone, dar care au o autonomie specifică prin faptul că sunt strâns legate de
deciziile individuale ale asistentului social.
Sistemul de valori constituie o componentă-cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social este, în
esenţa sa, un proces de influenţare şi transmitere de valori; neutralitatea nici nu este proclamată şi nici nu
reprezintă un deziderat profesional. Majoritatea profesioniştilor acceptă punctul de vedere potrivit căruia nu
trebuie impuse conduita şi comportamentul prin transfer direct de valori şi atitudini, dar toţi sunt de acord că
relaţia de ajutor este o interacţiune la care ambele părţi participă cu propria filosofie şi ideologie şi se
influenţează reciproc. Astfel încât, voluntar sau nu, conştient sau inconştient, valorile asistentului social vor avea
o anumită prevalentă în cadrul relaţiei, plecând de la premisa că el reprezintă „jumătatea sănătoasă" a
interacţiunii cu o persoană aflată în criză, deci „bolnavă". De aceea, pentru ca relaţia să fie una efectiv de ajutor,
asistentul social trebuie să demonstreze calităţi ca siguranţă, încredere în sine, competenţă, sinceritate,
receptivitate, deschidere la nou, obiectivitate, empatie, credibilitate etc.

Poluarea mediului inconjurator

                                               POLUAREA MEDIULUI INCONJURATOR

Degradarea mediului sau poluarea cuprinde alterarea calitatilor mediului inconjurator, pâna la starea de incompatibilitate cu desfasurarea normala a procesului metabolic  din organismele         vii.
       Orice material sau substanta introdusa artificial in biosfera, sau care exista in conditii naturale si provoaca modificari negative ale calitatii mediului, este un poluant. Printre factorii poluanti citam: substante radioactive, chimice (DDT, Pb, Cd, Hg), reziduri petroliere industriale si de alta natura, care altereaza calitatea apelor, rezidurile canalelor de scurgere, diverse reziduri organice, detergenti sintetici, provenite din activitatea casnica si industriala, apoi utilizarea pesticidelor remanente, organoclorate, "smogul", folosirea irationala a ingrasamintelor chimice cu imprastierea pe sol a rezidurilor menajere, de origine animala in cantitati excesive si stropirea plantelor cu ape reziduale, impurificate, provenite de la          diverse        indrustrii.
            Problema ocrotirii naturii preocupa toate statele lumii.  Dintre obiectivele ocrotirii naturii fac parte: utilizarea rationala, conservarea si refacerea resurselor naturale, prevenirea poluarii mediului, conservarea speciilor rare, pesteri, declarate ca monumente naturale, ocrotirea ecosistemelor naturale, care are si un mijloc de recreiere si tonificare a energiei fizice si spirituale a omului.

                      

                              POLUAREA APEI

          Spalarea rezidurilor depozitate pe sol datorita precipitatiilor drept in râuri. Mari cantitati de reziduri fecaloid-menajere din orasele canalizate se revarsa in apele curgatoare. Detergentii sintetici, insecticidele altereaza calitatea apei, afectând, pâna la urma, si fauna acvatica. Substantele chimice nocive se pot infiltra in sol, ajungând pâna la pânza de apa subterana. Poluarea apei marilor si oceanelor se face prin varsarea pacurei de pe nave maritime (1l de petrol compromite 2 ml.  de   apa).                               
          In bazinele de oxidare, numite si bazine biologice (naturale sau artificiale), activitatea bacteriilor si algelor se interconditioneaza. Sub actiunea bacteriilor aerobe, substantele organice complexe se descompun in CO2, H2O, NH3 etc. Produsele obtinute vor fi utilizate de catre alge in procesul de fotosinteza. Oxigenul eliberat este preluat de bacteriile aerobe pentru oxidarea altor substante organice complexe din bazin.

POLUAREA  AERULUI

Pentru a preveni poluarea aerului atmosferic citam:

·        Dotarea marilor intreprinderi industriale, a exploatarilor miniere subterane cu dispozitive, care epureaza si neutralizeaza substantele poluante (exhaustoare cu filtre etc.);

·        Amplasarea noilor obiective industriale in afara zonelor de locuit;
Pentru controlul tehnic al vehiculelor, serviciul de circulatie dispune de analizatoare de gaze, filmetru si sonometru;

·        Amplasarea in locuri speciale a rampelor de gunoi si transportul acestuia cu autovehicule inchise;

·        Realizarea unei perdele vegetale de protectie, in jurul unor intreprinderi industriale, raspunzatoare de poluarea aerului atmosferic;

·        Plantarea de arbori si arbusti, extinderea parcurilor etc.;

·        Suprainaltarea cosurilor, la unitatile care genereaza mari cantitati de fum si gaze etc.

          Impotriva poluarii aerului de catre autovehicule se preconizeaza: folosirea turbinelor cu gaz, a unui combustibil combinat (benzina         si gaz nepoluant) si       extinderea automobilului  electric. 
         Se estimeaza ca in mari si oceane, diversate, anual, circa 5 mln. tone de titei, iar o tona se raspândeste pe o suprafata de minimum 12 km2. In aceste conditii, pelicula de hidrocarburi afecteaza procesul de evaporare, având consecinte directe asupra climei, acesta constituind una dintre cauzele majore, care determina seceta in anumite zone.

POLUAREA SOLULUI

Cauzele, care pot determina degradarea solului, sunt:

·        Exploatarea nerationala, prin monoculturi, epuizeaza solul;

·        Folosirea incorecta a ingrasamintelor chimice, a pesticidelor si erbicidelor afecteaza masa organica din sol, ii altereaza structura etc.;

·        Toti factorii poluanti din apa, atmosfera, ajungând in sol, modifica mecanismele interne, fertilitatea solului;

·        Lipsa unor lucrari de combaterea eroziunii solului;

·        Folosirea nerationala a irigatiilor duce la degradarea solului;

·        Taierea padurilor;

·        Aruncarea pe sol a unor reziduuri industriale, ce contin substante toxice (Hg, Pb).

Pentru a preveni poluarea solului, citam:

·        Studierea fiecarui tip de sol;

·        Folosirea rationala a irigatiilor, pesticidelor nepoluante, erbicidelor selectionate;

·        Utilizarea ingrasamintelor specifice in cantitati adecvate;

·        Efectuarea unor lucrari de prevenire si combatere a eroziunii;

·        Combaterea alunecarilor de teren, indiguiri, regularizari pe maluri;

·        Plantarea perdelelor verzi, care absorb unii poluanti.

     Pamantul este casa noastra. Daca noi nu o vom proteja,nu va mai fi timp si viata nu va mai exista. Omul si societatea umana fac parte integranta  din biosfera si depind strans de resursele ei.Proctectia biosferei este de o importanta cpitala pentru umanitate.

Metalele

                                            Metale

   Cu aproximativ doua sute de ani in urma, Lomonosov,in lucrarea sa “Bazele metalurgiei si arta mineritului” definea metalele astfel: “ Metalele sunt corpuri stralucitoare care se pot ciocani “

            Intr-un lexicon german publicat in 1897 metalele erau caracterizate dupa cum urmeaza: “ Acele elemente care sunt bune conducatoare de caldura si electricitate, poseda luciu metallic, sunt netransparente in anumite proportii in grosime”.

            Pe baza cunostintelor capatate pana in prezent, metalele pot fi definite ca elemente chimice cu structura cristalina care, spre deosebire de nemetale, prezinta proprietati fizico – chimice, mecanice si tehnologice.

 Proprietati fizico – chimice

-          culoare – variaza de la cenusiu inchis la alb stralucitor ( exceptie face aurul si cuprul cu aliajele lor care sunt de culoare galbena si roscata)

-          luciu metallic

-          densitatea – de la 530 kg/mc ( litiu)   la   22 500 kg/mc (osmiul)

-          Fuzibilitatea – proprietatea metalelor de ase topi

-          Dilatarea termica

-          Conductibilitatea termica

-          Conductibilitatea electrica

-          Magnetismul – proprietatea de a fi atras ( diamagnetice ) sau respins (paramagnetice) intr-un camp magnetic; fierul, cobaltul si nichelul sunt feromagnetice ( isi pastreaza magnetizarea)

-          Rezistanta la coroziune

-          Starea de agregare – toate metalele se afla in stare solida la temperatura ambianta cu exceptia mercurului care este lichid 

Proprietati mecanice

-          plasticitatea

-          elasticitatea

-          rezistenta la rupere (rezistenta mecanica)

-          duritatea

-          rezistenta la soc 

Proprietati tehnologice

-          capacitatea de turnare

-          maleabilitatea (proprietatea de a fi tras in foi foarte subtiri )

-          ductibilitatea ( prprietatea de a fi tras in fire subtiri prin trefilare )

-          deformarea al cald

-          sudabilitatea

-          prelucrabilitatea prin aschiere ( strunjire, gaurire, frezare, etc. – operatii in urma carora rezulta aschii).

 Fierul si otelul 

Fierul si principalul sau aliaj,otelul, sunt cele mai larg folosite metaleFierul este metalul cel mai raspandit pe Pamant si, in afara de aluminiu, este cel mai abundent in scoarta terestra. Principalele minereuri de fier sunt:hematitul, magnetitul (magnetul natural), sideritul, taconitul si piritaMajoritatea zacamintelor de fier se afla aproape de suprafata Pamantului, astfel ca se pot extrage destul de usor, prin exploatare in cariera sau prin exploatare miniera la suprafata. Fierul se obtine din minereuri prin incalzirea acestora cu carbon , in forma de cocs. Se adauga calcar la amestec pentru a ajuta la indepartarea impuritatilor cu continut de siliciu, precum nisipul si argila. Materialele adaugate pentru a indeparta impuritatile se numesc fondanti.

            In procesele mai vechi, amestecul de minereu, cocs si calcar formeaza sarja, sau incarcatura, care se incarca in capatul de sus al furnalului. Acesta este un turn inalt de otel, captusit cu caramizi termorezistente. Dar in sistemele moderne, amestecul de minereu de fier,cocs si calcar este intai prajit pentru a produce un material numit sinter. Prajirea scoate impuritatile, precum apa, dioxidul de carbon si arsenicul,astfel sinterul are un continut relativ mare de fier. O cantitate de minereu netratat se amesteca cu sinterul pentru a forma sarja furnalului.

            Fierul poate fi turnat in lingouri mari, numite blocuri, sau poate fi transportat in forma topita la otelarie.

            Fierul produs se numeste fier bazic. Dupa turnare, fierul basic este dur,friabil si greu de prelucrat.Se numeste si fonta alba de turnatorie.

            In cazul in care continutul de calcar al sarjei este ridicat se obtine fonta cenusie de turnatorie. Aceasta are o larga utilizar in turnarea de masini.

            Otelul este un aliaj de fier si carbon, dar obtinerea otelului nu se realizeaza prin simpla adaugare a carbonului in fier. Otelul contine o proportie foarte mica de carbon- mult mai mica decat fonta de turnatorie.

            Producerea otelului implica indepartarea carbonului si altor impuritati din fier, si adaugarea ulterioara a unor cantitati exacte de carbon si alte metale, precum cromul, manganul, nichelul si vanadiul. Carbonul confera otelului capacitatea de a se intari prin tratare termica, iar alte metale se adauga pentru a ii spori calitatile, cum ar fi duritatea, maleabilitatea, rezistenta la coroziune si termorezistenta.

Metale neferoase

        

         Metale care nu contin fier se numesc metale neferoase. Acest grup include aproximativ 70 de elemente, de la aluminiu- metalul cel mai raspandit in scoarta terestra – pana la elementele artificiale cum este plutoniul, care nu se gaseste niciodata in natura.

            In industrie, cele mai importante metale neferoase sunt aluminiul, cuprul, zincul, plumbul, staniul si nichelul. Metalele pretioase aur, platina si argint au, pe langa rolul lor decorative si comercial, multe utilizari industriale importante.  

                        Aluminiul

Aluminiu este metalul cel mai raspandit din scoarta terestra,dar o mare parte din el nu poate fi extrasa economic. Aluminiul este un metal ce reactioneaza usor cu alte substante,de aceea nu se gaseste niciodata singur in stare “libera”.Majoritatea aluminiului este combinata chimic cu elemente de care nu poate fi separat cu usurinta. Argila contine aproximativ 25% aluminiu in greutate, metalul fiind combinat cu siliciu si oxigen in compusi ce se numesc silicati de aluminiu. Totusi extractia aluminiului din argila este mult prea costisitoare pentru a fi interesanta comercial.

Principalul minereu din care se extrage aluminiu este bauxita care este bogata in alumina hidratata – oxid de aluminiu  combinat cu apa

Produse din aluminiu:piese usoare pentru aeronave, cabluri pentru retele electrice, tocuri de fereastrasi panele de protectie pentru cladiri, ustensile, folii pentru gatit, metalizarea sticlei pentru obtinerea oglinzilor, vopsele de aluminiu, etc.

Cuprul

Cuprul a fost unul dintre primele metale folosite, deoarece cantitati mici din el apar in unele locuri in stare libera. Principalele minereuri ale cuprului sunt: calcozina, calcopirita sau criscolul, cupritul si malachitul si azuritul.

 Cuprul este folosit la fabricare conductelor de gaz si apa, a materialelor pentru acoperisuri, a ustensilelor si a unor obiecte ornamentale. Deoarece cuprul este un bun conducator de caldura, se utilizeaza la boilere si alte dispozitive ce implica transferul de caldura.Cuprul mai pur este utilizat pentru aplicatiile electrice

Plumbul

Plumbul era cunoscut de vechii egipteni, dar primii utilizatori pe scara larga ai acestui metal  au fost romanii, care l-au folosit la fabricare conductelor de apa. Principala sursa de plumb este galena (sulfura de plumb).

Mai demult ,plumbul era folosit in principal la plumbuire si la acoperisuri, dar in aceste aplicatii a  fost inlocuit de materiale mai usoare. Cantitati mari de plumb se folosesc la fabricarea bateriilor de masini, si rezistenta sa la ctiunea acidului sulfuric il face util in industria chimica.Plumbul se foloseste pentru mantale de cabluri,blindaje contra radiatiilor in laboratoarele de cercetari nucleare si in centralele electrice, si la obtinerea unor aliaje, ca aliajul alb, aliajul de lipit si bronzurile de plumb.

Staniul

Staniul face parte din metalele neferoase  mai scumpe, deoarece minereul sau principal caseritul ( oxidul de staniu) se gaseste in concentratii foarte mici. Pentru extragerea a 200g de minereu e necesar exploatarea unei tone de pamant. Staniul a fost prima data aliat cu cuprul , obtinaindu-se bronzul. Astazi cea mai importanta utilizare a staniului este cea  de invelis protector pentru  tabla de  otel. Acest material numit tabla galvanica se foloseste la fabricarea asa numitelor cutii de tabla. Staniul se aliaza cu plumbul pentru obtinerea unor materiale de lipit folosite la imbinarea metalelor.

               Zincul

Prima utilizare a zincului a fost pentru obtinerea alamei, un aliaj de cupru si zinc.Principalul minereu de zinc folosit astazi este sfaleritul, sau blenda.

   Utilizari: aproximativ a cincea parte din zincul produs in lume este folosit la fabricarea alamei. O proportie similara este folosita pentru acoperirea fierului si otelului impotriva ruginirii;tablele de zinc se folosesc la acoperisuri,iar din aliaje ale zincului se toarna piese pentru autovehicule si de jucarii..

  Prelucrarea materialelor metalice

               Procedee de elaborare a semifabricatului

   Pentru a obtine o piesa finita se porneste de la un semifabricat.

   Procedeele de obtinere a semifabricatelor: turnarea,deformare plastica( forjarea, matritarea, laminarea, extrudarea,etc.)

   Turnarea esteprocedeul tehnologic destinat obtinerii semifabricatelor si pieselo metalice prin curgerea metalului topit intr-o forma care are conturul si dimensiunile identice sau foarte apropiate de cele ale piesei finite.

   Deformarea plastica este metoda de prelucrare a metalelor si a aliajelor prin actiunea unor forte exterioare, in scopul obtinerii unor semifabricate. Deformarea este permanenta, fiind realizata in stare solida,la cald sau la rece.

               Procedee de obtinere a pieselor finite

-          sudarea

-          lipirea

-          procedee de prelucrare:

§         gaurire

§         filetare

§         strunjire

-procedee de finisare:

-          rodarea

-          lepuirea

-          honuirea

-          vibronetizarea

Romeo si Julieta

Romeo si Julieta 

William Shakespeare (1564-1616), dramaturg si poet englez, este unul dintre numele cele mai importante ale literaturii universale. Actor, apoi proprietar asociat al teatrului Globe, Shakespeare a devenit celebru in epoca sa prin piesele sale si s-a retras in plina glorie, la Stratford-upon-Avon, orasul sau natal. A scris comedii, drame si tragedii intre care: “Comedia erorilor”, “Scorpia imblanzita”, “Visul unei nopti de vara”, “Mult zgomot pentru nimic”, “Cum va place”, “Hamlet”, “Regele Lear”, “Furtuna”. Din opera sa poetica cele mai cunoscute sunt “Sonetele”, scrise in 1609, in numar de 154. Este unul din marile spirite ale culturii universale si cel mai jucat dramaturg din toate timpurile.

“Romeo si Julieta”, probabil cea mai cunoscuta poveste de dragoste din istoria lumii, scrisa in 1594 este o tragedie in cinci acte, care are la baza o poveste reala, petrecuta in secolul al XIV-lea.

Cele doua familii importante ale Veronei erau Capulet si Montague. Neintelegerile dintre cele doua familii erau atat de mari si durau de atat de mult timp, incat nu era posibil ca un servitor al casei Capulet sa se intalneasca cu un servitor al casei Montague, fara ca din aceasta sa iasa o cearta.

In primul act, batranul Lord Capulet a organizat un dineu fastuos la care a invitat multe doamne frumoase si numerosi nobili. La acesta petrecere toti erau bineveniti in afara de cei din familia Montague. Cu toate acestea Romeo, fiul batranului Lord Montague merge mascat la petrecere pentru a o vedea pe Rosalinda, femeia pe care o iubea. Ajuns la dineu, Romeo observa o femeie superba de care se indragosteste pe loc. Tot in acea seara si Julieta se indragosteste de Romeo, cu toate ca cei doi nu isi cunosc identitatea, urmand ca doar mai tarziu sa afle caror familii apartin.

In cel de-al doilea act Romeo, ignorand pericolul urca in camera Julietei, unde cei doi planuiesc sa se casatoreasca pe ascuns. Indragostitii au fost casatoriti in ziua urmatoare de catre fratele Lawrence, unul dintre prietenii lui Romeo.

In actul trei, in urma unui conflict Romeo il ucide pe Tybalt din familia Capulet, in urma acestui fapt, fiind expulzat din Verona de catre printul Escalus. In acest timp, tatal Julietei decide ca a sosit timpul ca aceasta sa se casatoreasca cu Paris, hotarand chiar si data nuntii. Julieta nu este de acord cu hotararea tatalui sau si decide sa se sinucida.

In cel de-al patrulea act, fratele Lawrance ii ofara Julietei o lotiune pentru a-si simula moartea. Fata hotaraste sa ia lotiunea in noaptea de dinaintea nuntii, pentru a putea fi rapita de Romeo. In acea noapte, la sosirea lui Paris familia Capulet descopera ca Julieta a murit, pregatirile de nunta transformandu-se in pregatiri de inmormantare.

In al cincilea act, Romeo se indreapta spre Verona pentru a-si vedea, iubita pentru ultima data, el nestiind de planul Julietei. Dupa ce il ucide pe Paris, Romeo ia si el otrava, o saruta pe Julieta pentru ultima data, iar apoi moare. Julieta se trezeste dupa ce a trecut efectul lotiunii, dar cand vede ca Romeo a murit se sinucide si ea.       

La inceputul piesei, Romeo sufera din cauza Rosalindei, care nu ii impartaseste dragostea. Isi petrece majoritatea timpului suspinind din cauza unei vieti amoroase disperate. Este mentionat la inceput ca un ratacitor fara cauza, preocupat de Rosalinda. Familia sa se intreaba care ar putea fi cauza deznadejdii sale. Rosalinda este obsesia lui Romeo, desi din descrierile lui ni se releva superficialitatea dragostei sale. Cind o descrie pe Rosalinda lui Benvolio, se refera doar la atractivitatea si la frumusetea ei fizica. Mai degraba decit sa argumenteze de ce o iubeste, el blesteama nefericirea dragostei neimpartasite. Pe parcursul piesei relatia lui Romeo cu Rosalinda este pasiva. El nu vorbeste niciodata cu ea si nici nu incearca sa faca ceva pentru a o cuceri. Se zbate intre adulare si disperare. In ciuda insistentelor lui Benvolio, adoslescentul refuza sa ia in considerare si existenta altor femei. Romeo o urmareste pe Rosalinda la petrecerea Capuletilor, unde refuza sa ia parte la festivitati si in loc sa incerce sa se apropie de ea, isi petrece timpul in lamenatre “sufocindu-se sub povarea grea a dragostei”

Desi Romeo isi decalara dragostea fata de Rosalinda, din comportamentul lui, atunci cind o descopera pe Julieta ne dam seama de inconstienta sentimentelor sale. Odata ce o vede pe Julieta, aceasta devine centrul universului iar Rosalinda e uitata. Spre deosebire de pasivitatea fata de Rosalinda, cu Julieta, Romeo este deosebit de activ. Incearca sa se faca remarcat si chiar sa-i smulga un sarut. Dupa ce Romeo si Julieta isi dau seama ca interesul lor este  reciproc, Romeo ii cere juraminte de dragoste, iar apoi ii cere fratelui Lawrence sa-i casatoreasca. Fratele Lawrence este surprins, dar Romeo ii explica ca a uitat-o pe Rosalinda. Observam ca desi abia s-au intilnit, Romeo incearca sa se asigure de legatura lor, comportament opus celui fata de Rosalinda, pe care nici nu o cunoscuse cu adevarat.

Dupa casatorie relatia dintre Romeo si Julieta devine mult mai complexa si implica mai multi factori. Un moment important este cele in care Romeo il intilneste pe Tybalt, cu care este acum inrudit prin casatorie. Impulsivul Romeo incearca sa se stapineasca in fata lui dar pina la urma raspunde provocarii acestuia si il ucide in lupta. Pentru aceasta crima Romeo este exilat la Mantua si separat de mireasa lui. Cind primeste de veste ca Julieta a murit, este devastat si decide sa o urmeze. Gaseste trupul Julietei la mormint si se sinucide inghitind otrava. Aceasta sinucidere este actul final, si dealtfel cel mai profund pe care il face Romeo pentru Julieta.

Romeo este o figura romantica tragica. Incepe prin a fi un tinar superficial si sfirseste prin a se implica intr-o relatie complexa, careia i se sacrifica.

Julieta, membra a familiei Capulet, este foarte tinara, are doar 14 ani. Ea este crescuta de Doica, care ii este prietena, confidenta si chiar mai mult, o mama. De-a lungul piesei Julieta se bizuie pe ea in situatiile cele mai dificile. Doamna Capulet, mama biologica a Julietei, nu ii este apropiata. Cind Julieta atinge virsata maritisului, vrea sa o casatoreasca cu Paris, netinind cont de sentimentele ei. Julieta incearca sa-i vorbesca  dar mama ei nu vrea sa o asculte si ii spune ca se va marita cu Paris chiar si cu sila.

Relatia Julietei cu Romeo este diferita de toate celelalte. Il intilneste la petrecere si se indragosteste de el la prima vedere. In citeva ore, el devine persoana cea mai importanta a vietii ei. Vrea sa se casatoreasca cu el desi stie ca o relatie intre familiile lor este imposibila. Dragostea ei insa nu tine cont de logica asa ca se intilneste cu Romeo la fratele Lawrence si se casatoreste cu el. Dupa casatorie, ea este optimista si crede ca necazurile s-au incheiat, cind de fapt sunt abia pe cale sa inceapa. Pe tot parcursul piesei Julieta este complet devotata lui Romeo: este gata sa renunte la numele sau, refuza sa se casatoreasca cu Paris. Singura data cind simte furie impotriva lui este atunci cind acesta il ucide pe Tybalt, dar dupa o reflectie isi da seama ca de fapt este de partea lui Romeo.

Julieta evolueza pe parcursul piesei transformandu-se intr-o femeie independenta. Primul semn este impotrivirea in fata parintilor  la casatoria cu Paris. La sfarsitul piesei tanara Julieta se trezeste si il gaseste pe iubitul sau Romeo mort. Pentru ca nu vrea sa traiesca fara el, se sinucide.

Alte persoaje importante sunt : Doica, fratele Lawrence, Mercutio, Tybalt.

Doica este un personaj dinamizator. Este un mebru al familiei Capulet, prin adoptie si este mai apropiata de Julieta decit mama acesteia. Este implicata inca de la inceput in relatia lui Romeo cu Julieta, dezvalunidu-le identitatea. Este un personaj  mai vesel care aduce lumina in contextul sumbru al piesei.

Fratele Lawrence este cel care isi doreste sa aduca pacea intre cele doua familii. Este un fel de personaj oglinda al Doicii daca ne gindim la relatia lui cu Romeo. Ei celebreaza casatoria celor doi tineri si o ajuta pe Julieta sa se prefaca moarta. Are un plan bine stabilit de a salva relatia lor, dar acest plan da gres. Sinuciderile celor doi vor atirna greu pe umerii fratelui Lawrence, care in esenta este un om bun care a luat niste decizii gresite.

Mercutio este prietenul si confidentul lui Romeo. Este cel care prevede inca de la inceput sfirsitul tragic al dragostei celor doi. Este un personaj care pe parcursul piesei ofera informatii importante cititorului. Moartea lui este un moment cheie al piesei.

Tybalt este un personaj cheie. Membru al familiei Capulet, aparator al ei este primul care il observa pe Romeo. Uciderea de catre el a lui Mercutio declanseaza sirul fatal.

Exista mai multe moduri shakespeariene, mai multe chipuri de a-l cunoaste pe Shakespeare. Ele apartin veacurilor care au trecut pe langa Shakespeare, ca un tren de-a lungul unui masiv muntos, fara sa-i poata prinde decat aspectele partiale, fugitive. Trenul a trecut, lasand in urma fumul opiniilor. Muntele e tot acolo, singur, el si cerul...

   

"Micul print" de Antoine de Saint-Exupery-comentariu

Micul print

"Micul print" de Antoine de Saint-Exupery este o capodopera a literaturii universale , destinata atat copiilor cat si adultilor , avand ca teme principale prietenia , dragostea si frumosul .

                           Povestitorul este inca un copil cand se hotaraste sa deseneze un sarpe boa care inghite un elefant . Mergand la "cei mari" si intrebandu-i daca le este frica de desenul lui , acestia raspund cu nonsalanta ca nu ar putea sa le fie frica de o palarie. "Le-am aratat oamenilor mari capodopera mea si i-am intrebat daca desenul acesta ii sperie ." Baiatul dezamagit , deseneaza un sarpe boa despicat penttru a face mai inteligibil desenul . Atunci adultii ii spun ca ar fi mai bine sa lase deoparte serpii boa in favoarea altor lucruri mai importante . Povestitorul alege prin urmare alta meserie decat aceea de pictor : cea de pilot .

                           O defectiune la motor il obliga pe baiatul devenit acum barbat , sa aterizeze fortat in desertul african , in una din calatoriile sale . In timp ce incearca sa-si repare motorul , este surprins de un baietel fermecator care ii cere un desen cu o oaie . Povestitorul se straduieste sa afle de la baietel de unde vine si cum a ajuns acolo . Dar acesta nu da nici un raspuns  . Singura lui dorinta este sa primeasca desenul cu oaia . "Bine , dar ... ce cauti aici ? Iar el rosti atunci din nou incetisor , cerandu-mi parca un lucru din cale-afara de insemnat : - Te rog ... deseneaza-mi o oaie !

                           Din cuvintele scapate de copilas , pilotul deduce ca acesta a venit de pe un asteroid de pe care e plecat pentru a cunoaste lumea . Pe drumul sau a intalnit tot felul de planete miuscule cu un singur locuitor . Prima era locuita de un rege care sustinea ca este stapan peste tot universul , a doua de un om de afaceri care isi petrecea tot timpul numarand stelele care dupa spusele lui ii apartineau . Pe a treia planeta isi facea veacul un vanitos , iar pe a patra un betivan care il cufunda pe micul print intr-o adanca amaraciune . Apoi mai inalni un lamapgiu , singurul care ii lasa o impresie mai placuta , iar in cele din urma un geograf , care il indemna sa viziteze pamantul , o planeta foarte mare si populata .

                           Toti acesti oameni i se parura baiatului tare neobisnuitit , ei fiind izolati in vanitatile si egoismul lor si nepasatori la valorile reale . "<< Oamenii mari , de buna seama , sunt nemaipomenit de ciudati >> , isi spuse el cu neinovatie ."

                           Ajuns pe pamant , incepe sa caute oameni . Vorbeste cu un sarpe , mai incolo cu o floare , dar nu intalneste nici un om . Dupa un timp da peste o vulpe , cu care se imprieteneste si din vorbele si povetele careia descopera ca oamenii pot fi singuri chiar si in multime . Intelge ca are o responsabilitate fata de floarea naiva si increzuta , dar vulnerabila , pe care a lasat-o acasa . Realizeaza ca acea floare este unica , deoarece ea are nevoie de el si el de ea . "Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit . Tu esti raspunzator de floarea ta ."

                           Povestitorul este nevoit sa-l intrerupa pe baietelul cu par de aur din istorisire , deoarece provizia de apa era terminata , iar el nu isi reparase avionul . Impreuna incep sa caute o fantana , pe care o gasesc intr-un tarziu si isi potolesc setea . "Si tot mergand asa , am dat , in revarsatul zorilor , peste fantana ."

                           Prietenia dintre print si aviator ii va lega pentru totdeauna , dar copilul trebuie sa se intoarca acasa , oricat de grea ar fi despartirea . Stelele insa vor avea o cu totul alta semnificatie pentru pilot din acel moment incepand , deoarece pe una dintre ele se afla un baietel cu parul auriu si cu un zambet fermecator . "Si mi-e drag sa ma uit noaptea sa ascult stelele . E ca si cum as asculta cinci sute de milioane de clopotei ... "