Pentru ca o activitate umană să fie acceptată şi recunoscută ca o profesiune, trebuie să fie precizat raportul dintre
comportamentul în cauză şi societate în general. Se acceptă că oamenii, ca societari, au o existenţă „de criză" (ca
succesiune naturală a etapelor de dezechilibru şi echilibru dinamic) în care utilizează oportunităţi, întâmpină
obstacole şi exprimă trebuinţe care, toate, sunt în strânsă legătură cu mediul înconjurător. Fără a ne situa pe
poziţiile ecologiste, putem afirma că asistenţa socială prin activitatea sa practică focalizează resursele
(„interacţiunile") pe construirea sau activarea soluţiilor pentru persoanele ce întâmpină dificultăţi în
interdependenţă cu mediul. Deşi nu este singurul, asistentul social îşi delimitează bazele profesiunii sale prin
intervenţie specifică în vederea provocării unei schimbări la nivelul clientului său ca întreg.
Această afirmaţie este demonstrată prin construirea unei competenţe de lucru/intervenţie în sistemul social ce se
fundamentează pe trei elemente (vezi şi Miftode, 1995) :
- valori şi atitudini;
- cunoştinţe teoretice;
- abilităţi practice.
Se poate spune că „prima bază teoretică" a oricărei abordări acţionaliste asupra realităţii a fost extrasă din
observaţiile empirice, deci dintr-o analiză a practicii. Totuşi, pe măsură ce ştiinţele şi-au construit domenii
proprii, explicate prin teorii şi paradigme specifice, s-a ajuns la un sistem teoretic explicativ prealabil pe care-l
găsim structurat şi care emite teze valabile într-un sistem de referinţă. Acest fapt s-a definitivat la începutul
secolului XX şi deocamdată reprezintă un model epistemologic viabil, bazat pe „şcoli", „curente", „orientări"
relativ stabile şi cu o dinamică internă, mai rapidă şi mai complexă în domeniile socioumanului.
Pentru asistentul social, cerinţa principală constă în acţiunea eficientă în intervenţie ; dar aceasta nu se poate
realiza dacă el nu înţelege în profunzime ceea ce se întâmplă cu sine, cu clientul său, cu sistemul social,
interacţiunile ce se stabilesc între aceste elemente. Altfel spus, trebuie să posede cunoştinţe teoretice solide,
fixate într-un puternic sistem explicativ care să cuprindă elemente din domenii ca: psihologia subiectivităţii,
teorii ale dezvoltării, componentele socializării, explicaţiile comporta-mentaliste, teoriile despre comunicare,
despre stres, teoriile asupra personalităţii umane, teoriile organizării şi funcţionalităţii sociale, cunoştinţele din
sociologie, ştiinţele politice, ştiinţele economice, din antropologie, administraţie, guvernare, ştiinţele juridice,
cunoştinţe detaliate despre normalitate şi patologie umană. La prima vedere s-ar părea că acest obiectiv nu poate
fi atins, căci este greu de crezut că un singur om poate stăpâni atâtea domenii diverse.
Dar această cerinţă nu trebuie privită ca o simplă stocare şi apoi redare/enumerare de informaţii şi cunoştinţe;
fundamentele teoretice ale asistenţei sociale sunt alcătuite din elemente ce provin din aceste diverse teorii şi
focalizează cunoaşterea specialistului spre un anumit domeniu, acolo unde va trebui să intervină. Scopul
cunoaşterii teoretice nu îl reprezintă simpla descriere şi analiză, chiar minuţioasă, a componentelor obiectului de
interes ; se urmăreşte înţelegerea profundă a persoanei, a contextului, a valorilor, a tehnicilor de lucru, a
resurselor etc. - pentru ca intervenţia să fie eficientă şi în folosul clientului. Mai mult, simplele aglomerări de
cunoştinţe -din psihologie, sociologie, biologie, economie, ştiinţele politice şi administrative -rămân fără valoare
dacă asistentul social nu posedă multiple calităţi (cognitive, de comunicare, de organizare, manageriale etc.) pe
care să le pună la lucru în procesul de schimbare pe care-l provoacă şi direcţionează.
sistemul
teoretic
explicativ
teorii şi paradigme
metode de investigare şi intervenţie
reconfigurări şi „rupturi" epistemologice
indivizi grupuri ' organizaţii institufii comunităţi
procese
interacţiuni
relaţii
Figura 1. Modelul epistemologic al socioumanului
Baza teoretică a asistentului social se construieşte pe specificul înţelegerii; informaţiile din numeroase ramuri ale
ştiinţei sunt utilizate pentru a explica sisteme diferite : indivizi, grupuri, organizaţii, instituţii, comunităţi şi chiar
societăţi. Dacă explicaţia este corectă, atunci şi practica asistenţei sociale poate fi utilă.
Astfel, pregătirea teoretică devine o componentă existenţială a profesiunii de asistent social. în România, această
latură a pregătirii este asigurată în sistemul de învăţământ superior prin specializări de asistenţă socială, cu toate
că se poate imputa faptul că pregătirea de specialitate debutează tardiv, unele forme de pregătire fiind totuşi
accesibile şi pentru învăţământul preuniversitar. în unele ţări europene există, de câteva decenii, acest model de
profesionalizare : lucrători sociali cu diplomă de bacalaureat consideraţi practicieni debutanţi şi asistenţi sociali
profesionişti, generalişti sau specializaţi, posesori ai diplomelor universitare şi postuniversitare.
1.1. Valori şi atitudini
Asistenţa socială ca profesiune îşi construieşte sistemul de valori plecând de la respectarea demnităţii şi
integrităţii fiinţei umane şi recunoaşterea democraţiei ca o cerinţă esenţială a vieţii sociale. Aceste două valori
centrale reprezintă suportul atât al valorilor profesionale şi al principiilor de intervenţie, cât şi al atitudinilor
profesionale pe care le abordează orice asistent social.
Ca valori profesionale în asistenţa socială sunt enunţate şi respectate următoarele (după Encyclopedia of Social
Work, Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali, NASW) :
- respectarea drepturilor fundamentale ale omului, ceea ce înseamnă că toţi oamenii, inclusiv minorităţile,
trebuie să aibă acces egal la resursele de realizare a scopurilor şi aspiraţiilor ;
- dezvoltarea şi promovarea responsabilităţii sociale, în sensul că toate persoanele trebuie să-şi adapteze
trebuinţele la exigenţele mediului social şi toate instituţiile trebuie să-şi organizeze resursele pentru a răspunde
nevoilor oamenilor;
- promovarea libertăţilor individuale, adică acceptarea faptului că umanitatea se prezintă într-o diversitate
uluitoare şi respectarea dreptului de a face propriile alegeri în vederea autodezvoltării;
- sprijinirea autodeterminării pentru persoanele ce doresc să-şi construiască propriul drum, dar ale căror resurse
sunt insuficiente.
Plecând de la respectarea acestor valori, în exercitarea practică a activităţii de asistenţă socială au fost instaurate
câteva principii care, pe scurt, pot fi prezentate astfel (Picard, 1979):
- principiul individualizării, adică recunoaşterea faptului că fiecare client este unic şi trebuie tratat cu respect şi
consideraţie;
- principiul exprimării, inclusiv prin sentimente, şi utilizarea acestora ca resurse de dezvoltare a clientului;
- principiul implicării emoţionale controlate şi utilizarea stărilor emoţionale proprii în interesul celuilalt;
- principiul acceptării necondiţionate a drepturilor celorlalţi;
- principiul atitudinii nediscriminatorii şi eliminarea evaluării negative ;
- principiul acceptării autodeterminării şi respectarea opţiunilor clientului;
- principiul confidenţialităţii şi păstrarea cu rigoare a secretului informaţiilor obţinute cu privire la client.
în Statele Unite ale Americii, începând cu 1979, Asociaţia Naţională a Asistenţilor Sociali (NASW) a elaborat un
cod etic ce cuprinde principiile şi regulile care trebuie
respectate în practica asistenţei sociale. Aceste valori de bază sunt aplicate în activitatea cu agenţiile, asociaţiile,
clienţii, alţi profesionişti şi reprezintă suportul constituirii asistenţei sociale ca profesiune.
Codul etic al NASW
(pentru textul complet al Codului etic al Asociaţiei Naţionale a Asistenţei Sociale, vezi Anexa 1, în prezentul
volum)
I. Comportamentul şi conduita asistentului social ca profesionist
A. Caracteristică. Asistentul social trebuie să menţină un înalt standard în comportamentul său, în aptitudinile şi
identitatea sa de asistent social.
B. Competenţă şi dezvoltare profesională. Asistentul social trebuie să facă tot posibilul pentru a deveni şi
rămâne expert în practica profesională.
C. Serviciu. Asistentul social ar trebui să aibă în vedere în primul rând obligaţiile de serviciu ale profesiei sale.
D. Integritate. Asistentul social ar trebui să. acţioneze în concordanţă cu cele mai înalte standarde ale integrităţii
profesionale.
E. Burse şi cercetare. Studentul şi asistentul social implicat în studiu şi cercetare trebuie să fie ghidaţi de
convenţiile cercetării şcolare.
II. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de client
F. Prioritatea interesului clientului. Principala responsabilitate a asistentului social este faţă de clienţi.
G. Drepturile şi obligaţiile clienţilor. Asistentul social trebuie să facă orice efort pentru a proteja
autodeterminarea clienţilor săi.
H. Caracterul privat şi confidenţial. Asistentul social trebuie să respecte caracterul privat al relaţiei cu clienţii, să
păstreze toate informaţiile obţinute pe parcursul activităţii profesionale.
I. Costuri/cheltuieli. Atunci când fixează cheltuielile, asistentul social trebuie să se asigure că acestea sunt
echilibrate, rezonabile şi într-un raport echitabil cu serviciul prestat, cu preocupare pentru posibilitatea clientului
de a plăti.
III. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de colegii săi
J. Respect, obiectivitate/imparţialitate şi politeţe. Asistentul social trebuie să-şi trateze colegii cu respect,
imparţialitate, politeţe şi încredere/bună-credinţă.
K. Raporturile asistentului social cu clienţii colegilor săi. Asistentul social are responsabilitatea de a relaţiona cu
clienţii colegilor săi în cel mai profesional mod.
Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de organizaţiile angajaţilor şi angajatorilor
L. Obligaţiile faţă de organizaţiile angajatorilor. Asistentul social trebuie să adere la angajamentele făcute faţă de
organizaţiile angajatorilor.
Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de profesia sa
M. Păstrarea integrităţii profesiei. Asistentul social trebuie să susţină şi să promoveze valorile, cunoştinţele, etica
şi misiunea profesiei.
N. Serviciul comunităţii. Asistentul social trebuie să sprijine profesia pe care o are pentru ca aceasta să-şi
îndeplinească misiunea de a fi disponibilă publicului general.
O. Dezvoltare şi cunoaştere. Asistentul social trebuie să-şi asume responsabilitatea de a identifica, dezvolta şi
utiliza la întreaga capacitate cunoştinţele în practica profesională.
VI. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de societate
P. Promovarea bunăstării generale. Asistentul social trebuie să promoveze bunăstarea generală a societăţii.
în acelaşi timp, alături de valorile şi principiile profesionale, în profesiunea de asistent social sunt implicate
propriul sistem de valori şi atitudini, propria „filosofie" de viaţă pe care, mai mult sau mai puţin, o desfăşoară
în relaţia cu clientul. Chiar dacă se acceptă ideea că nici un sistem de valori nu este superior altuia şi că fiecare
persoană are dreptul la propriile credinţe şi convingeri, totuşi niciodată nu se poate obţine o stare de absolută
neutralitate, care să elimine influenţele şi contaminările. Astfel încât este justificată preocuparea pentru această
componentă profesională.
Ca structură, sistemul de valori cuprinde (vezi şi Belkin, 1975, citat de O'Neil McMahon) :
- valori cognitive;
- valori morale;
- valori culturale;
- valori personale.
Valorile cognitive se formează şi se bazează pe cunoştinţe ştiinţifice probate şi validate, dar şi pe convingeri şi
credinţe ; cele morale, inoculate de regulă în diverse etape ale ontogenezei, coordonează şi direcţionează
comportamentele sociale ; valorile culturale includ structuri complexe de prelucrare a realităţii la nivelul
grupurilor sociale. Un loc deosebit îl ocupă valorile personale, care uneori nu sunt recunoscute în această
calitate, fiind translatate în alte zone, dar care au o autonomie specifică prin faptul că sunt strâns legate de
deciziile individuale ale asistentului social.
Sistemul de valori constituie o componentă-cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social este, în
esenţa sa, un proces de influenţare şi transmitere de valori; neutralitatea nici nu este proclamată şi nici nu
reprezintă un deziderat profesional. Majoritatea profesioniştilor acceptă punctul de vedere potrivit căruia nu
trebuie impuse conduita şi comportamentul prin transfer direct de valori şi atitudini, dar toţi sunt de acord că
relaţia de ajutor este o interacţiune la care ambele părţi participă cu propria filosofie şi ideologie şi se
influenţează reciproc. Astfel încât, voluntar sau nu, conştient sau inconştient, valorile asistentului social vor avea
o anumită prevalentă în cadrul relaţiei, plecând de la premisa că el reprezintă „jumătatea sănătoasă" a
interacţiunii cu o persoană aflată în criză, deci „bolnavă". De aceea, pentru ca relaţia să fie una efectiv de ajutor,
asistentul social trebuie să demonstreze calităţi ca siguranţă, încredere în sine, competenţă, sinceritate,
receptivitate, deschidere la nou, obiectivitate, empatie, credibilitate etc.
