Armurariul

Denumiri populare: arginţică, scai argintat.
Prezentare. Armurariul este o plantă bienală întâlnită, în general, sub formă
cultivată. Originar din zona mediteraneană, armurariul face parte din familia
asteraceelor. Interesul pentru această plantă este determinat, în primul rând, de virtuţile
sale medicinale, deși în timpurile de demult se folosea în hrana cotidiană a oamenilor.
Este o plantă iubitoare de mult soare, preferând zonele aproape aride. Ca multe alte
plante din zona mediteraneană, armurariul are frunzele mari, cu ţepi. În primul an de
viaţă al plantei, frunzele se dispun sub forma unei rozete, la nivelul solului. Această
rozetă poate ajunge chiar și până la un metru în diametru. Din mijlocul acestei rozete
se ridică o tijă ce poate atinge o înălţime de 1,5 metri și care poartă pe ea floarea,
frumos colorată în purpuriu, dar împodobită și cu spini, ca mijloc de apărare.
Pentru nevoi medicinale se culeg seminţele. Se mai folosesc și frunzele. Din
frunze se prepară o tinctură, iar din seminţe se fac făinuri, tincturi, extracte.
Substanţe active importante: în frunze, și nu numai, se găsește o substanţă
specifică, numită silimarin. Altă substanţă activă medicinal este cnicina. Agentul
medicinal cu proprietăţi remarcabile este, însă, silimarinul.
Întrebuinţări. Armurariul este preţuit datorită efectelor sale în tratarea bolilor de
ficat, silimarinul fiind capabil să regleze, să echilibreze activitatea ficatului. De asemenea,
silimarinul are proprietăţi antitoxice, fiind folosit în caz de toxiinfecţii alimentare, în
intoxicaţiile cu medicamente, în intoxicaţii chimice, în intoxicaţii cu metale grele sau
cu alte substanţe dăunătoare organismului, inclusiv alcoolul. Este bine cunoscut faptul
că extractele de armurariu combat urmările alcoolismului. lată ce scrie, în acest sens,
specialista C. Duchamel (lucrarea „Cartea verde a femeii”, Ed. Z 2000), „seminţele (de
armurariu) protejează celulele hepatice împotriva acţiunii diverselor substanţe chimice
nocive și pot ajuta la regenerarea celulelor hepatice afectate”. Cercetările au dovedit
că seminţele de armurariu combat și efectele radiaţiilor. De asemenea, seminţele de
armurariu sunt un bun tonic cardiac, revigorând sistemul circulator. În acest context,
preparatele pe bază de armurariu sunt indicate și în hipotensiune. Unii specialiști (J.
Valnet, de pildă), afirmă că extractele de seminţe de armurariu acţionează benefic
asupra rinichiului, suprarenalelor și a circulaţiei periferice.
Cu seminţele de armurariu se pot face cure de ceaiuri sau de tincturi, remarcânduse
efectele de echilibrare a organismului pornind de la organele vitale (inimă, ficat,
rinichi, sistem circulator).
Preparatele din frunze sunt recomandate în suferinţe de tipul hemoroizilor,
varicelor, greţurilor.

Ardeiul iute

Sursa:www.timpul.md

Denumire știinţifică: Capsicum annuum.

Prezentare. Ardeiul iute este o plantă anuală din familia solanaceelor. Are o

talie redusă și o serie de particularităţi care, uneori, uimesc. Florile ardeiului iute, mici

și numeroase, sunt grupate și au culoarea albă, roșie, galbenă sau violetă. În mod

obișnuit, în culturile mari, ardeiul înflorește din iunie și până în septembrie. Fructele,

binecunoscute tuturor din bucătărie și din farfuria cu mâncare, sunt verzi, galbene sau

roșii.

O plantă familiară, deci, celor mai mulţi dintre noi, dar care încă ascunde destul de

multe secrete. Utilizat în alimentaţia curentă, ardeiul iute este, de exemplu, mai puţin

cunoscut ca plantă medicinală. În anumite condiţii, ardeiul poate fi folosit chiar și ca

plantă de ornament.

Pe lângă valoarea sa alimentară indiscutabilă, fructul ardeiului iute are și o valoare

medicinală semnificativă. Pentru uz medicinal, din fructul de ardei se prepară pulbere,

tinctură și chiar decoct.

Substanţe active importante: vitamina C în cantitate foarte mare, enzime, precum

și vitaminele A, B1, B2. Conţine o substanţă care-i dă iuţeala, numită capsicaină.

Întrebuinţări. Folosit drept condiment, ardeiul iute a ajuns să fie preţuit, de-a

lungul timpului, și ca plantă medicinală. Dacă e folosit în cantităţi moderate, ardeiul iute

regularizează digestia. Consumat în cantităţi mai mari, ardeiul iute creează disconfort,

dar efectele purgative sunt însemnate. Se spune că gargara cu decoct de ardei iute

ajută la întărirea, la tonifierea, la revigorarea corzilor vocale. Remarcabilă e tinctura

de ardei iute deoarece poate vindeca de etilism cronic (câte 10 – 30 de picături de

tinctură puse într-un ceai amar, care se ia în loc de alcool). Ardeiul iute poate fi folositor

și în dureri reumatice, în afecţiuni musculare – revigorând mușchii supuși efortului.

Ardeiul iute este, de asemenea, antiinflamator și antiseptic și se folosește și în bolile

de plămâni, ca expectorant.

De reţinut: ardeiul iute poate vindeca de etilism și tot ardeiul iute e cel care poate

da o nouă viaţă coardelor vocale.

Anghinarea

Denumirea știinţifică: Cynara scolymus.

Prezentare. Anghinarea este o plantă perenă, cu frunze mari, spinoase-sticloasealbicioase.

Aparţine familiei compozitelor. Datorită calităţilor sale, medicinale și nu

numai, această specie de anghinare este cultivată. Poate atinge doi metri înălţime

și are, de obicei, multe ramificaţii. Florile sunt mari, asemănătoare cu niște capitule,

colorate în roșu-violaceu. Anghinarea provine din zona Mării Mediterane. Receptaculii

florali și solzii cărnoși ai inflorescenţei sunt folosiţi în bucătărie, la gătit, fiind consideraţi

legume, zarzavaturi. Pentru terapii se recoltează în primul rând florile, dar și limbul

frunzelor. Preparatul principal care se obţine din anghinare este infuzia. Eficientă în

tratamente este și tinctura de anghinare.

Substanţe active importante: cinarină, oxidaze, polifenoli, flavone, vitaminele A,

B, C, mangan, fosfor, fier, lipide, zaharuri.

Întrebuinţări. Anghinarea se folosește în gastronomie, în terapii, dar poate fi

întâlnită și ca plantă ornamentală. Naturiștii recomandă ca anghinarea să fie consumată

crudă, fiind ușor digerabilă și având reale proprietăţi dietetice (este antitoxică, elimină

surplusul de colesterol). Anghinarea ajută la buna funcţionare a bilei și a ficatului,

reduce glicemia, reglează activitatea rinichilor, mărește pofta de mâncare, are acţiune

antimicrobiană. Dă rezultate bune în tratamente privind nefritele, enteritele, hemoroizii,

anghina pectorală, ateroscleroza, hepatitele cronice, cirozele hepatice, infecţiile

intestinale, surmenajul.

Anghinarea din flora spontană (Scolymus hispanicus) ajunge până la un metru

înălţime, are tulpină ramificată, frunze spinoase, flori galbene, rădăcină cărnoasă

și aromată. Înflorește din iunie până în septembrie. Florile sunt recomandate în

tratamentul insuficienţei hepatice, precum și în tratamentul eczemelor cronice. Au și

efecte diuretice. Forma pentru tratament – ceaiul.

Acţionând asupra organelor care se ocupă de chimia organismului, anghinarea

este o plantă medicinală des utilizată, fiind și un bun detoxifiant. De altfel, anghinarea

este o materie primă importantă pentru industria farmaceutică, compușii de anghinare

fiind incluși în structura multor medicamente.

Angelica

Denumire știinţifică: Angelica archangelica.

Denumire populară: angelină, iarba îngerilor, buciniș.

Prezentare. Angelica este o plantă erbacee aromatică. Face parte din familia

umbeliferelor. La maturitate poate avea înălţimi cuprinse între 50 cm și 1,5 metri.

Frunzele acestei plante sunt mari, penate, iar florile alb-verzui. Folositoare în aplicaţii

medicinale este planta în întregul ei, dar rădăcina și seminţele au cea mai mare valoare

medicinală. Din aceste părţi se prepară infuzie, tinctură, praf de rădăcină, vin tonic,

cremă.

Substanţe active importante: terpene, rășini.

Întrebuinţări. Două domenii sunt de mare importanţă în ceea ce privește utilizarea

medicinală a acestei plante: apără de boli contagioase și este un antidot străvechi

împotriva otrăvirilor cu beladonă (mătrăgună), cucută, brândușă de toamnă. Preparatul

de angelică este un bun tonic digestiv, fiind cunoscut, de asemenea, ca antispasmodic,

carminativ, sudorific, diuretic, expectorant.

Afecţiuni în care se pot utiliza preparatele de angelică: tuberculoză, afecţiuni

respiratorii, tulburări menstruale, rahitism, lipsă de poftă de mâncare, reumatism. Cu

preparate de angelică se combat starea de sfârșeală, starea de oboseală generală,

lipsa de poftă de viaţă, slăbiciunea fizică și chiar scorbutul.

Cândva, angelica era socotită plantă-minune, rădăcina ei fiind numită Rădăcina

Sfântului Spirit. Există fel de fel de legende și chiar adevăruri despre această plantă

care, se spunea cândva, îi reîntoarce pe om din drumul său spre moarte și-l readuce

pe calea cea luminoasă a vieţii.

Angelica (Angelica archangelica) este o plantă ocrotită de lege.

Anasonul

Denumirea știinţifică: Pimpinella anisum.

Denumiri populare: chimen dulce, chimion dulce, bădean, aniș, anison.

Prezentare. Anasonul este o plantă anuală aromatică, aparţinând familiei

umbeliferelor. Are înălţimea de 40 – 70 cm, deci este de dimensiuni reduse. Frunzele

sunt puţine și rare. Florile, mici și albe, au formă de umbelă. Este o plantă cultivată

de om. La recoltare se culeg seminţele (fructele). Specialiștii naturiști apreciază că în

cazul anasonului sunt utile nu numai seminţele, ci și frunzele, bulbul și rădăcinile.

Preparatul principal pentru terapii medicinale este infuzia.

Substanţe active importante: ulei volatil, substanţe grase. Prin prelucrare, din

seminţele de anason se obţin următoarele produse semnificative: uleiuri eterice – în

proporţie de 2-3%, și substanţe grase – în proporţie de 18-20%. Seminţele de

anason sunt bogate în vitamine, tot complexul de vitamine B, dar și în vitamina A,

precum și în calciu și fosfor. Acești compuși se găsesc și în alte părţi ale plantei, dar în

concentraţii mai reduse.

Întrebuinţări. Utilizat în terapia unor boli importante, anasonul este un bun

stabilizator și regulator al pancreasului, având și proprietăţi antispastice și carminative.

Totodată, anasonul stimulează pofta de mâncare, reglează secreţiile pancreatice și

intestinale, reglează activitatea intestinală, stimulează lactaţia la femeile care alăptează,

calmează bronșitele și poate fi utilizat chiar și în combaterea viermilor intestinali. De

asemenea, anasonul poate fi folosit sub formă de infuzie în combaterea colicilor la

sugari (circa 30 de boabe la jumătate de litru de apă). Specialiștii fac o precizare privind

utilizarea aceste infuzii: se folosește doar câteva ore deoarece devine toxică.

Potrivit specialiștilor, nici anasonul și nici extractele din această plantă nu se vor

utiliza în cazul ulcerelor gastrice, gastritelor, ulcerului duodenal, enterocolitelor.

Anasonul este folosit, destul de mult, și în industria băuturilor, pentru aroma sa

plăcută și pentru corectarea gustului, precum și în bucătărie.

Ca plantă medicinală, anasonul se remarcă în primul rând prin faptul că

revigorează activitatea pancreasului.

Ananasul

Denumire știinţifică: Ananas sativus.

Prezentare. Ananasul este o plantă tropicală originară din America. Marele

navigator Cristofor Columb a văzut ananași în Guadelupa, în 1493. Surprinzător pentru

cei din regiunile mai reci ale planetei, ananasul este o erbacee. Este o plantă perenă,

aparţinând familiei bromeliaceelor. Are frunze lungi și o tulpină scurtă ce poartă, în vârf,

o inflorescenţă sub formă de spic. Fructul de ananas, așa cum îl știm noi de la piaţă

este, de fapt, o combinaţie (o aglutinare) de fructe produse de mai multe flori alăturate.

Anansul este inclus în rândul plantelor medicinale datorită calităţilor fructului său, din

care se extrage un suc foarte plăcut.

Substanţe active importante: fructele de ananas conţin bromelină, acid cinamic,

pectine, polizaharide, vitamina C. Din punct de vedere medicinal, bromelina este cel

mai preţios compus. În compoziţia ananasului nu se întâlnesc grăsimi, iar în ceea ce

privește mineralele și vitaminele, acestea sunt în cantităţi foarte reduse.

Întrebuinţări. Datorită bromelinei, fructul de ananas este foarte util în asigurarea

unei bune funcţionări a tractului gastro-intestinal, sucul de ananas putând chiar înlocui

sucul gastric. Din acest motiv, ananasul este recomandat la desert. Dacă este bine

preparat și păstrat, sucul de ananas revigorează activitatea digestivă și face poftă

de mâncare. La nivelul tractului digestiv, sucul de ananas este și un bun pansament

gastric. În terapii externe, sucul de ananas își dovedește eficienţa în tratarea unor răni

sau arsuri.

Mulţi specialiști includ curele de ananas în programele de slăbit, precum și în

cele de combatere a celulitei. Pentru eficienţă terapeutică se recomandă consumarea

sucului de ananas în stare proaspătă, adică imediat ce a fost stors din fruct. Cercetările

știinţifice au pus în evidenţă faptul că sucul proaspăt de ananas are și efecte

antiinflamatoare, dar mai ales anticancerigene. Mai nou, s-a descoperit că și tulpina de

ananas are virtuţi medicinale, conţinând o enzimă ce blochează creșterea nivelului de

insulină din sânge și transformarea zaharidelor în glucide.

Specialiștii recomandă utilizarea ananasului în terapiile pentru combaterea

celulitei.

Amareala

Denumirea știinţifică: Polygala amara; Polygala vulgaris.

Denumire populară: șopârliţă.

Prezentare. Amăreala este o erbacee de mici dimensiuni – maximum 20 cm – cu

flori ce pot fi albe, violete, albastre, cel mai adesea albastre. Modesta plantă cunoscută

sub numele de amăreală aparţine de familia poligalaceelor. Rizomul este scurt, iar

partea aeriană a acestei plante se prezintă sub formă de tufă. Înflorește la sfârșitul

primăverii și aproape toată vara. Amăreala crește prin fâneţe, pe marginea drumurilor,

pe terenuri înţelenite. Fructul este o capsulă.

În cazul amărelii, valoare medicinală are toată planta, gustul ei fiind, după cum

îi spune și numele, puternic amar. Uneori se folosesc doar florile, probabil datorită

concentraţiei mai mari de substanţe active. În practica medicinală se utilizează, de

obicei, sub formă de decoct, mai nou și sub formă de extract.

Substanţe active importante: poligalina – aceasta fiind substanţa care dă gustul

amar apoi saponine, glicozide, alcoolul specific numit poligalită.

Întrebuinţări. Preparatele de amăreală au o puternică acţiune tonifiantă,

determinând o mai bună funcţionare a aparatului respirator, a stomacului, a sistemului

nervos. Amăreala este recunoscută ca un agent activ în afecţiunile pulmonare,

provocând o secreţie bronșică masivă care e, totodată, fluidifiantă și expectorantă.

În cantităţi mari, preparatele de amăreală provoacă purgaţie și contribuie la buna

desfășurare a menstruaţiei.

Principalul domeniu de aplicaţie rămâne, însă, sistemul respirator, amăreala

făcând parte din terapiile privind pneumonia, tuberculoza pulmonară, tusea convulsivă,

bronșita. În tratamentele cu amăreală se recomandă a se folosi, întotdeauna, și un

bandaj gastric, deoarece poate irita tractul digestiv.